— Martori ai?

  — Am, domnule avocat, cum să n-am… Am pe… se grăbi ţăranul, înşirându-i pe toţi cei ce au fost la tocmeală şi care auziseră făgăduielile socrului său.

  Avocatul se însărcină să-i scoată toate pământurile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, Grofşoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă înapoi pe Ana ca să nu poată spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar să potrivească lucrurile astfel încât să nu bage de seamă că are nevoie de ea.

  Ion îşi făcu cruce de mulţumire. Dacă i-a luat avocatul banii, înseamnă că trebuie să câştige. Ana are să se întoarcă ea singură… Numai când trecură două săptămâni începu să intre în grijă să nu cumva să se primejduiască procesul din pircina femeii care nu vine acasă.

  Când află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se întunecă. Îi era frică de judecaţi, deoarece nu mai avusese niciodată şi văzuse la alţii că procesele înghit zadarnic moşiile oamenilor. Începură îndoielile. Să nu se întâmple ceva şi să piardă tot. Avocaţii câte şuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniţă cu dreptatea în mână. La urma urmelor poate că tot mai bine ar fi să-i arunce câinelui jumătate locurile şi căsuţa cea veche, să scape de-o grijă… Se uita mai chiorâş la Ana şi ar fi fost bucuros să-i găsească vreo pricină s-o gonească înapoi, la tâlharul pe care şi l-a ales ea şi de care acuma nu mai ştie cum să se scuture.

  În duminica a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se hotărî să se îmbete. După-amiază cârciuma era plină, ca de obicei. Avrum, negru de supărare, din pricina unei afaceri cu notarul, servea totuşi rachiul mai prompt chiar decât alte daţi. Vasile n-apucă să se afume bine şi se pomeni cu Toma Bulbuc lângă dânsul, foarte vesel şi mulţumit că pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George pe care avea de gând să-l însoare la iarnă. Din vorbă în vorbă Baciu se plânse cât de rău a nimerit-o cu măritişul fetei, cum stă acuma acasă la dânsul, parcă nici n-ar avea bărbat… Toma clătină din cap şi apoi întrebă binevoitor:

  — De ce nu vă împăcaţi voi, Vasile? Oamenii trebuie să se învoiască…

  — Da cu cine să te împaci, omule? Făcu Baciu trântind paharul pe masă şi povestind iarăşi ce-a păţit cu ginerele şi cum vrea să-l lase pe drumuri, cerşetor.

  Atunci intră şi Ion în cârciumă. Venea înadins, ştiind că e socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-şi ia acasă nevasta. Se aşeză însă la altă masă, strigând cu un oftat:

  — Jupâne! Măi jupâne! Dă-mi şi mie oleacă de stropşeală!

  Până să vie Avrum cu rachiul, Toma se întoarse repede:

  — Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănâncă nimeni…

  Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia:

  — Noroc bun, socrule…

  — Ce socrule, mă! Sări Vasile, jumătate glumeţ, jumătate furios. Eu să-ţi zic ţie „socrule”, că văd că nevastă-ta-i mai mult la mine decât la tine!

  — Vina mea-i? Făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un caraghios.

  — Eu aş zice să vă împăcaţi ca oamenii de treabă, să nu vă mai faceţi de râsul lumii! Vorbi acuma Toma, trăgând cu ochiul întâi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău aşa! Ia şezi, Ioane, şezi colea!

  Ion se aşeză, aşternând pe o bancă o batistă roşie cu flori verzi, ca să nu-şi murdărească hainele. Toma puse îndată la cale tocmeala. Altă dată s-ar fi aprins, ar fi înjurat, ar fi răguşit ţipând, acuma amândoi erau liniştiţi, chibzuiţi şi reci ca doi negustori păţiţi şi înşelaţi. Vasile sfârşi îmbiindu-i jumătate locurile şi casa cealaltă, pe care poate să le scrie oricând pe numele lor, să nu mai fie neînţelegere. Ion răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea să-i dea ce s-a înţeles când a luat fata; totuşi Ana poate să vie acasă oricând, căci el cu ea n-are nimic… Toma îi îndemnă să mai lase fiecare câte ceva şi-i sili să dea mâna.

  — Bine, aşa să fie cum ziceţi, mormăi Ion cu ochii aprinşi. Dar procesu-i proces… Amu, deocamdată, fie după voia dumneavoastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! Dacă dumneata îmi dai de bunăvoie cât zici, ne-om judeca pe mai puţin!

  Vasile Baciu nu vru să audă de proces şi se supără. Toma însă îl făcu să dea mâna a doua oară, zicând blajin:

  — Lasă, lasă cum zice, că-i mai tânăr şi mai fără minte! Lasă… Până la judecată mai trece vreme şi cine ştie ce-o mai aduce Dumnezeu!

  Băură aldămaşul împreună până pe înnoptat. Ion plecă acasă cu Ana de mână. Era beat, dar nu-şi arăta totuşi mulţumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart gheaţa.

  A doua zi dimineaţa Vasile Baciu veni, după cum se înţeleseseră, şi se duseră în Jidoviţa, la notar, să le facă hârtiile de întabulare.

  — Da să scrii acolo, domnule notar, că procesul merge înainte! Zise Ion ca o ameninţare.

  Vasile Baciu încercă să răspundă, dar Ion se sculă în picioare:

  — Îmi trebuie tot pământul, socrule, ştii bine… Tot pământul!

  După plecarea lui Titu, casa Herdelea se linişti. Învăţătorul se mai lăuda din când în când cu lovitura lui de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea şi Ghighi se gândeau tot mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscăliţa, îndată ce isprăvea lucrul, se aşeza în salonaş şi citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrenţuită, pe care i-o dăruise odinioară, demult, unchiul ei Simion Munteanu.

  Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portiţa scârţâi prelung, în pridvor se auziră