lucitoare pumni încleştaţi se scuturau ameninţători. Herdelea, înfricoşat, simţi un tremur în genunchi, dar zâmbetul nu-i dispăru de pe buze ca şi când ar fi fost vopsit… Grupul de liceeni porni să cânte batjocoritor „Veşnica pomenire”, cu glasuri ascuţite şi false de mascaradă, în timp ce alţii răcneau neîncetat „ruşine”.

  Titu, cuprins deodată de o milă mare, se piti la spatele jandarmului, uitându-se îngnjorat după tatăl său, îmbătrânit prea înainte de vreme, a cărui faţă acuma era albă încât de-abia i se mai vedeau mustăţile mici şi cărunte.

  — Renegatule! Ruşine! Trădătorule! Jos! Ţipau zeci de voci în jurul lui Titu, care ridică mâinile, copleşit de emoţie, parc-ar fi vrut să oprească ocările necruţătoare.

  Grofşoru, care nu mai isprăvea discuţia cu ofiţerul, cum zări pe Herdelea, se întoarse şi-l apostrofă indignat:

  — Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata… Învăţătorul se opri fără să poată scoate o vorbă. Ofiţerul însă interveni:

  — Pardon! Vă rog să nu terorizaţi pe alegători! Aici nu se permite nici o presiune! Zise punându-se între Grofşoru şi Herdelea şi apoi adăugând, către acesta: înainte, înainte, domnilor!

  — Protestez împotriva acestei noi încălcări de lege! Strigă Grofşoru, deschizând o nouă ciorovăială cu ofiţerul.

  În faţa primăriei, solgăbirăul Chiţu strânse mâna lui Herdelea şi-l prezentă unui domn scurt şi gros, cu ochelari de aur şi cu o mustaţă galbenă rară:

  — Domnule candidat, iată unul din prietenii noştri! Îmi daţi voie? Candidatul dădu mâna învăţătorului, zicându-i maşinal:

  — Îmi pare foarte bine… Voi fi totdeauna la dispoziţia dumitale… Totdeauna…

  Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o uşurare şi intră în biroul notarului unde, la o masă lungă, şedea un judecător de la tribunalul din Bistriţa, uscat, cu nasul foarte subţire, cu nişte ochi mici, răutăcioşi şi cu un creion în mână. Învăţătorul îl cunoştea. Alături alţi doi, tot de la tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri bănuitoare.

  Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mână, cu zâmbetul pe faţă. Judecătorul, preşedintele comisiumi electorale, îl privi întrebător.

  — Votez pe domnul candidat Beck! Zise învăţătorul, rezemându-se cu mâinile de dunga mesei şi uitându-se în ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l ţină minte şi să-l apere când va veni la proces.

  Cei cu formularele îi însemnară numele, iar preşedintele rosti, indiferent şi obosit:

  — Altul?

  Învăţătorul se dădu puţin la o parte, să facă loc tovarăşilor săi.

  — Tot din Pripas, murmură dânsul către judecătorul care părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul şi se uita la cei ce scriau voturile.

  La şase seara comisiunea declară ales pe candidatul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

  Rezultatul se răspândi pe-afară, prin mulţimea obosită, care-l primi cu strigăte de indignare şi cu cântece naţionale. Piaţa totuşi se goli curând. Cârciumile însă se umplură, adăpostind până noaptea târziu comentariile aprinse, felicitările, amemnţările…

  Herdelea povesti acasă încântat cum i-a strâns mâna deputatul şi cum i-a făgăduit spnjinul pentru orice împrejurare, cum i-a zâmbit judecătorul încreţind fruntea ca să-şi întipărească în creieri numele lui.

  — De-acu nu maiam nici o grijă cu procesul… De-acu pot dormi liniştit! Zise dânsul cu mândrie. Vezi acuma ce înseamnă să ştii să te porţi cu oamenii? Adăugă apoi bănuitor către Titu.

  — Am văzut… am văzut! Şopti tânărul istovit. Auzindu-l şi văzându-l însă îşi amintea răcnetele mulţimii.

  În piaţă, când a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci şi mila aceea dureroasă ce-o simţise şi care i-a rămas în inimă parcă mai adâncă. Era trist şi abătut, ca şi când ar fi pierdut orice nădejde în lume. „Iată de ce atârnă înfăptuirea ideii! Se gândea dânsul. Cinci voturi! Adică tocmai voturile tatii… că să-şi uşureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa ideea… Şi barem procesul de-ar ieşi bine! Iată ce hotărăşte soarta unui popor: un fir de tină… Şi totuşi ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului. I.

  Profitând că notarul din Luşca era în Armadia, cu alegerea, a doua zi plecă. „Dac-aş mai sta mult aici, ar trebui să mă scufund de tot în noroiul realităţii!” îşi zise Titu despărţindu-se.

  — M-a alungat, tată… şopti Ana atât de încet că nici ea însăşi nu-şi auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, aşteptându-se s-o zdrobească.

  Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărise, văzând-o galbenă şi trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana şi răspunse molfăind:

  — Bine… Stai aici că ai unde… Vezi că eu mă duc până în Zăhată, că am nişte oameni la sapă… Să iei seama pe-acasă…

  Vorbea atât de liniştit că femeia se zăpăci, crezând că n-a auzit bine şi nu îndrăzni să se aşeze până nu-l văzu plecând aievea cu carul.

  Baciu ştia că Ion are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i măritată în lege, poate şedea şi acasă. Mai bine aşa, decât să se plece el în faţa tâlharului şi să-i dea moşia. La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra. Iar dânsul poate aştepta oricât, că nu-l doare…

  Ana era umilită şi tăcută ca un câine. Nu crâcnea înaintea bătrânului şi doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundaţi în cap şi veşnic roşii. Zilele i se păreau nesfârşite în aşteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai mult că suferise greu pentru dânsul.

  Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofşoru, de care ştia că-i avocat straşnic, mai tare ca mulţi din Bistriţa. Avocatul era foarte încurcat atunci cu alegerea de deputat şi, aflând că Ion nu-i alegător, vru să-l amâne pentru altă dată. Ion