atâta înverşunare izbânda lui Grofşoru, că îl durea chiar numai gândul că ar putea cădea. Începea aproape să urască pe tatăl său, mai ales că punea veşnic înainte interesul personal.

  — Dacă nu vrei să facem nici o jertfă, cum crezi c-o să triumfăm vreodată? Striga dânsul desperat, scrâşnind din dinţi şi smulgându-şi părul.

  Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, îl hotărî să se gândească să plece oriunde, în lume, încredinţat că aiurea oamenii vor fi mai voioşi să se sacrifice pe altarul unei idei. Deşi striga întruna că activitatea e mama succesului, continua să petreacă zilele prin Armadia, la berăria Rahova sau la Griviţa, unde, împreună cu alţi tineri entuziaşti, se îmbătau cu vorbe mari, visau închipuind planuri îndrăzneţe şi puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu proporţiile. Li se părea că alegerea lui Grofşoru va revoluţiona nu numai ţara, ci toată Europa.

  Ştiau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofşoru va ului Parlamentul şi vedeau limpede clipa când Ardealul se va ndica brusc în picioare şi va cădea, ca un copil pierdut şi regăsit, în braţele României, când cei oropsiţi de atâtea veacuri îşi vor lua locul ce li se cuvine între popoare, ca nişte urmaşi vrednici ai stăpânilor lumii…

  După asemenea înaripări, intrând seara în atmosfera îmbâcsită de realitate de acasă, Titu simţea că se prăvale din înălţimi şi se zvârcolea neputincios. „Trebuie să plec de-aici, altfel am să mă înăbuş!” îşi zicea după ce se certa cu tatăl său care nu voia nici să-i mai asculte argumentele.

  Cu toată sila ce i-o făcea slujba de subnotar, îşi găsi singur un loc în Luşca şi, într-o seară, aproape de alegere, în urma unei discuţii mai violente, declară că are să se ducă îndată ce va afla rezultatul luptei, fiindcă s-a săturat de viaţa aceasta fără nici un ideal, mânjită numai de noroiul mărunţişurilor zilmce. Declaraţia voia să fie o răzbunare împotriva tatălui său, care însă se bucură auzindu-l şi-l felicită că începe să se cuminţească.

  În ajunul alegerii trecură prin Pripas două companii de honvezi care aveau să dea o mână de ajutor jandarmilor concentraţi din tot judeţul spre a păstra ordinea.

  — Uite ce susţineţi dumneavoastră, cei cu prudenţa! Zise Titu către Herdelea arătându-i soldaţii ce de-abia-şi târau picioarele obosite. Drept argumente ne daţi baionete!

  În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă… Armadia fierbea ca un stup în ceasul când roieşte. Toată lumea era stăpânită de înfrigurare. Din sus şi din jos soseau mereu cete de ţărani, cu preoţii şi cu învăţătorii în frunte, unii pedeştri, plini de praf şi de sudori, alţii în căruţe, toţi veseli şi strigând mereu „trăiască”…

  De la biserica cu două turnuri, de-a curmezişul pieţei, până la primărie, unde era biroul electoral, în dreapta şi în stânga străzii se întinseră cordoane de jandarmi cu baioneta la armă, cu penele de cocoş agitate în pălării, răstindu-se la mulţimea ce se înghesuia în spatele lor, răcnind deseori „înapoi” şi ameninţând cu puştile. În mijlocul pieţei, lângă crucea îngrădită cu uluci, un grup de elevi de liceu din clasele superioare, încadraţi de câţiva profesori tineri şi de studenţi îndrăzneţi, cântau Deşteaptă-te, române, întrerupându-se din când în când ca să strige în cor: „Trăiască deputatul Victor Grofşoru!” Grupul ajungea până la cordonul de jandarmi; cei din faţă aplaudau pe alegătorii români şi huiduiau pe ovreii şi ungurii care se îndreptau spre primărie. Aici, chiar în spatele unui jandarm voinic, cu mustăţi mari şi sclipitoare de pomadă, stătea şi Titu, roşu de entuziasm şi răguşit de cât a cântat şi a răcnit. Toată piaţa gemea de ţărani nealegători, aduşi înadins să manifesteze, urlând „trăiască” sau „ruşine”.

  Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douăzeci de pripăseni, dar în faţa bisericii un ofiţer de jandarmi trimise în dosul cordonului pe cei ce n-aveau cărţi de alegători, încât preotul defilă numai cu şase inşi înspre localul de vot, zâmbind amar la mulţimea care-l aplauda.

  Titu strigă însufleţit „bravo, Belciug”, iar popa îi răspunse măgulit şi trist:

  — Nu-i vina mea că suntem numai atâţia, ştii bine!

  Soarele ardea. Căldura creştea neîncetat. Oamenii, osteniţi de cât au stat în picioare, asudau, se îndârjeau, se îmbulzeau spre cordoanele de jandarmi fără să ştie de ce, iar jandarmii se strâmbau, răcneau şi izbeau ici-colo cu patul puştii, înjurând.

  Pe la amiază Grofşoru, însoţit de câţiva prieteni, trecu pe stradă, spre biserică, să-l vadă mulţimea. Însufleţirea izbucni ca o flacără dintr-un jăratic peste care ai turnat ulei. Cântecele, uralele, ţipetele se topeau într-un zgomot năprasnic. Lumea se năpusti peste cordoane să-l vadă mai bine. „Ura! Trăiască Victor Grofşoru! Jos renegaţii!” Jandarmii se zbăteau, învârtind armele să stăpânească valurile de oameni. Unul, cuprins de mânie fiindcă norodul nu-l lua în seamă, împunse cu baioneta în mulţime, înţepând pe un ţăran bătrân, care tocmai se lupta să iasă din vâltoare şi care deodată începu să se vaiete.

  — Ruşine! Huo! Jos cu ei! Urlă gloata repezindu-se mai dârză asupra cordonului.

  — Înapoi! Înapoi! Ţipau jandarmii lovind cu arma în cei care se avântau peste hnia oprită.

  Grofşoru, care tocmai văzuse cum a împuns jandarmul, se repezi la ţăranul rănit şi-l îmbrăţişă furtunos, în vreme ce mulţimea vuia de entuziasm şi mulţi întrebau: „Ce este? Ce s-a întâmplat?” Apoi, revenind în mijlocul străzii, îşi scoase pălăria, îşi şterse năduşeala şi începu cu glas vibrator:

  — Cetăţeni! A curs sângele nevinovat! Teroarea…

  Nu izbuti să continue, căci un ofiţer de jandarmi îl opri scurt, declarându-l că nu e voie să aţâţe lumea. Grofşoru se ciondăni un răstimp cu ofiţerul protestând cu gesturi largi, pe când partizanii îl sprijineau stăruitor:

  — Trăiască! Trăiască!

  În clipele acestea sosi în piaţă Herdelea, urmat de cinci alegători, cu faţa luminată de un zâmbet sfios, uitându-se puţin speriat în dreapta şi stânga. Câţiva strigară „trăiască”, dar îndată un glas gros răcni: „Ruşine! Renegaţii! Jos!” şi repede toţi izbucniră în huiduieli, iar printre baionetele