creierii de gânduri… Şi porni, luminat, spre casa preotului Belciug, împins de o încredere mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dânsul l-a dat pe brazdă odinioară. Dar acest „odinioară” era aşa de depărtat, parcă ar fi trecut ani şi ani de zile, deşi abia ieri se împlimseră cinci săptămâni de la nuntă.

  Belciug privea din cerdac cum adapă caii vizitiul, un ţăran somnoros şi plin de baligă pe haine.

  — Ce mai veste-poveste, Ioane? Zise dânsul văzându-l intrând pe portiţă, cu pălăria în mână.

  — Apoi mai mult rău decât bine, domnule părinte, răspunse Ion vrând să zâmbească, dar izbutind numai să se strâmbe şi să-şi arate dinţii galbeni, ca un câine care mârâie neputincios.

  — Am auzit… De, băiete, dacă uitaţi pe Dumnezeu, cum să nu vă pedepsească? Mormăi Belciug puţin înnourat şi intrând în casă urmat de Ion.

  Dumnezeu însemna acum în Pripas biserica cea nouă şi preotul simţea mâna Cerului în neînţelegerile dintre ginerele şi socrul care nici nu s-au gândit măcar să dăruiască ceva pentru locaşul Domnului.

  Milostivenia cerească i se arăta de altminteri preotului în toate chipurile. Buclucul lui Herdelea cu judecătorul era o pedeapsă grabnică şi cuvenită pentru că a uneltit împotriva slujitorului lui Dumnezeu. Mai aştepta doar manifestarea mâniei divine faţă de doamna Herdelea, care l-a ocărât pe dânsul, şi apoi o lovitură deosebită pentru Herdelea fiindcă chiar ieri a aflat că umblă să-i smulgă câţiva alegători în favoarea candidatului de deputat ungur, deşi ştie bine că el doreşte să arunce un bloc – mic, dar solid – în cumpăna reprezentantului român. Răsplata tuturor neplăcerilor o găsea totuşi mai ales în hotărârea de a începe încă în vara aceasta lucrările noii biserici. Căzuse la învoială cu un arhitect din Bistriţa, care avea gata un plan foarte frumos. Arhitectul trebuia să sosească în curând şi, cu materialul adunat, să aşeze temelia. Până la toamnă zidurile vor fi ridicate, iar în toamna viitoare noul locaş va putea fi sfinţit cu toată solemnitatea. Belciug se gândea de pe acuma la programul sfinţirii şi inima lui bolnăvicioasă tremura de bucurie. Dar, deoarece tot mai lipsea puţin din suma prevăzută la cheltuielile clădirii, strădaniile lui nu erau sfârşite. De aceea nu pierdea credinţa că, până la urmă, şi Ion va des-chide punga şi deci se sili să-l câştige prin bunăvoinţă.

  — Acuma spune, Ioane, ce te doare! Murmură dânsul aşezându-se, bătându-şi genunchii cu palmele şi privind drept în ochii lui Ion, pe care-l lăsase în picioare.

  Ion se spovedi prelung, cu glas înfundat, cu ochii în pământ, iar preotul îl ascultă cu băgare de seamă şi fără să-l întrerupă. Apoi când isprăvi, Belciug se sculă, se plimbă de câteva ori de ici-colo cu paşi mari, uitându-se o dată cu mirare în odăiţa de culcare unde patul era încă tot nefăcut, şi în sfârşit se opri lângă masă, se rezemă de dungă cu palmele încrucişate la spate şi vorbi privind mereu într-un colţ al tavanului:

  — Ştiu eu ce să te sfătuiesc? Greu… Prea greu… Numai un avocat te-ar putea lumina bine… Dar cu răul şi cu bătăile nu se împacă oamenii niciodată, asta-i de când lumea. Dumnezeu a lăsat judecătorilor împărţirea dreptăţii pământeşti… Am păţit şi eu deunăzi, ştii bine, că m-a ocărât dăscăliţa ţigăneşte. Puteam să mă apuc de bătaie? Nimeni să nu-şi facă singur dreptate… N-am zis nimic şi nu m-am înfuriat… Dreptatea-i de la Dumnezeu… M-am plâns şi eu în Armadia la judecătorie şi, dacă-i bine şi drept să fiu hulit de pomană, hulit să rămân…

  Tu însă vei face cum crezi de cuviinţă. Numai atâta să ştii: pumnul nu-i dreptate… Întreabă un avocat, roagă-i să te înveţe şi fă cum te-o îndrepta el… Eu n-am nici o putere…

  Ion plecă mulţumit. Bine a zis popa: legea să hotărască… Ajuns acasă, chemă pe Ana şi-i vorbi foarte blând:

  — Tu trebuie să te duci la tatăl tău, Anuţă, că eu nu te mai pot ţinea, vezi bine şi tu, că-s sărac şi abia ne târâm şi noi zilele… Dumnealui are destulă avere… Amu că m-a înşelat, nu-i nimic. Dumnezeu din cer vede şi judecă. Dar eu trebuie să mă gândesc la pielea mea. Cu mâinile-n sân n-oi sta, de bună seamă, poţi să-i spui!

  Pe urmă o duse de mână până la poartă şi închise poarta după ea. Ana se mai uită înapoi, dar el nu mai întoarse capul.

  — Are dreptate… toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un rost în lume…

  Capitolul VIII.

  COPILUL.

  Cu cât se apropia alegerea de deputat, cu atât Herdelea, tatăl şi fiul, se ciorovăiau mai mult, ca şi când toate necazurile şi toate nădejdile, ba chiar însăşi soarta lor ar fi atârnat de izbânda românului sau a ungurului. Bătrânul, care purta în suflet groaza procesului cu judecătorul, credea din ce în ce mai tare că, contribuind la alegerea candidatului guvernamental, va scăpa teafăr din ce-l ameninţa. Se gândea în taină că, în preajma judecăţii, va ruga pe ocrotitorii săi, subinspectorul şi deputatul, să pună o vorbă bună pentru dânsul acolo unde trebuie. Văzându-l cu asemenea sprijinitori, judecătoruI va trebui să se îmblânzească, iar tribunalul să înceteze urmărirea… Şi, fiindcă în cele din urmă Titu râdea neîncrezător de speranţele lui, Herdelea zicea convins:

  — Cine râde la urmă râde mai bine, băiete!

  Dăscăliţa, deşi nu putea suferi neamul unguresc, rămase totuşi neclintită în părerea ei că, mai presus de orice, omul trebuie să aibă grijă de pielea lui. De altfel ea şi cu Ghighi nu se sinchiseau atâta de mofturile alegerii, cât se frământau că, în afară de câteva cărţi poştale ilustrate, n-aveau încă nici o scrisoare de la Laura, măcar că acuma se împlineau aproape două luni de la nuntă, îşi făceau fel de fel de închipuiri, căutau explicaţii care să le potolească neliniştea, dar care mai mult le întristau.

  Titu se mistuia şi se chinuia de însufleţire. Dorea cu