locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în scris pentru după moarte. Povaţa lui însă îi nemulţumi pe amândoi. Toate nădejdile lui Ion se prăbuşiră auzind ce spune învăţătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dânsul din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile naşului? Lui nu-i trebuiau sfaturi, ci pământurile, toate pământurile… Îl cuprinse o mânie sălbatică împotriva lui Herdelea, care astfel vrea să-l înşele, în loc să-l ajute… Vasile, cu o luare şireată în privire, zise tacticos că el nu-şi ia vorba înapoi şi dă bucuros cele cinci locuri, pe ales. În sinea lui însă era sigur şi el că Herdelea s-a înţeles cu Ion să-i fure averea… Pentru că nu îndrăzneau să se certe cu învăţătorul, potirvnicii schimbară între dânşii câteva sudălmi şi apoi, uitând orice omenie, se luară de piept şi începură să-şi care la pumni peste cap, cu sete, grohăind ca nişte mistreţi prinşi în capcană… Herdelea şi Titu de-abia izbutiră să-i scoată din odaie, în vreme ce dăscăliţa, nespus de indignată că neruşinaţii s-au încăierat în casa ei, îi ocăra cu înverşunare, iar Ghighi ţipa speriată. Ana încremenise pe un scaun, în dosul uşii, încât doamna Herdelea o dojeni şi pe ea bine şi apoi o dădu afară.

  Vasile şi Ion se mai zgâlţâiră puţin în pridvor, se mai ghiontiră până-n poartă, dar în uliţă se descotorosiră şi-şi aşezară hainele boţite, înjurându-se din ce în ce mai potoliţi. În clipa însă când să pornească spre sat, în uşa casei învăţătorului se ivi Ana, topită de ruşine şi de spaimă, ca o arătare urzitoare a tuturor relelor. O zăriră amândoi deodată şi furia lor se înteţi iar, pumnii se ameninţară în aer şi privirile roşii se loveau ca două săbii. Ajuns în dreptul casei, Ion intră în ogradă urlând cu o spumă subţire albă între buze, care se muta şi se lipea când pe cea de sus, când pe cea de jos:

  — Să-ţi mănânci friptă odrasla, tâlhar bătrân ce eşti! Ana dădu să intre şi ea, dar Ion se repezi ca uliul şi răcni, răguşit, scăpărând scântei din ochi şi scoţând cuţitul din şerpar:

  — Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit pe lumea cealaltă! Şi să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec! Hoaţă! Hoţi şi tâlhari care umblă să mă mai şi batjocorească!

  Femeia vru să ridice mâiinle să-l roage, dar privirea lui o îngrozi, spunându-i că într-adevăr e hotărât s-o omoare acuma. Şovăi o clipă şi apoi porni după tatăl său care făcea câte doi-trei paşi, se oprea, se întorcea, zvârlea ginerelui câte-o înjurătură, iar se urnea şi iar se oprea… Când însă Vasile o văzu apropiindu-se, îşi îndreptă toată mânia asupra ei şi, ameninţând-o cu amândoi pumnii, strigă clămpănind din dinţi ca o fiară:

  — Să nu vii la mine, rapandulă, că-ţi zdrobesc ciolanele! Sărăntoc ţi-a trebuit, de sărăntoc să ai parte! Uite-l! Uite-l ce mândru-i! Amu să-ţi fie de cap! De cap! De cap! De cap!

  Păşi mai iute, dar răcnind întruna „de cap”, ca şi când n-ar fi fost în stare să găsească o ocară mai grea…

  Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiştiind încotro s-o apuce. Ion tot mai înjura şi blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtându-se, ţipa mai tare, parcă să-l audă tot satul. Vecinii ieşiseră în uliţă şi priveau, care miraţi, care râzând, toţi dornici să urmărească desfăşurarea poznei… Nemişcată, cu braţele moarte, cu ochii rătăcitori şi cu sufletul crâmpoţit de înfricoşare, femeia se uita împrejur, fără să mai ştie ce să facă. „Acu unde să mă duc?” se întreba şi în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe loc, sleindu-i voinţa şi ispitind-o să-şi curme singură toate suferinţele, fiindcă viaţa ei e zadarnică.

  Tot Floarea, nevasta lui Macedon, sări iar, o luă de mână, o duse acasă la ea, o îmbărbătă până seara şi o culcă după cuptor, lăcrimând de milă:

  — Vai, sărăcuţa de ea, sărăcuţa!

  În noaptea aceea îşi dădu seama întâia oară Ana de prăpastia în care-şi zvârcoleşte ea viaţa. Şi atunci gândul morţii i se coborî în suflet ca o scăpare fericită. Îl alintă atât de stăruitor că, în cele din urmă, se minună cât de blândă şi ademenitoare i se înfăţişează, ca un liman unde nu mai sunt nici dureri şi nici nădejdi… Deodată însă simţi o zvâcnire în pântece, trezin-d-o din aiurare. „Cum se mişcă, sărmanul!” îşi zise dânsa uitându-şi toate necazurile şi înţelegând că trebuie să trăiască, fiindcă într-însa o fiinţă nouă bate la poarta vieţii.

  A doua zi Ion se mulcomi. Îi păru rău că s-a făcut de râsul lumii şi că s-a hărţuit cu socrul său tocmai în casa învăţătorului, deşi era convins că Herdelea s-a dat de partea duşmanilor lui. Trecu drumul la Macedon Cercetaşu şi aduse acasă pe Ana, dar fără să audă măcar poveţele Floarei că să fie mai milos cu biata femeie că mâine-poimâine îi soseşte ceasul şi cine ştie ce se poate întâmpla dacă o huiduiesc toţi şi n-o cruţă nimem.

  Apoi fu cuprins de desperare. Simţea un gol dureros în cap, care voia neîncetat parcă să-i spargă ţeasta. Numai buzele îi şovăiau întruna:

  — Nu-i bine aşa… Nu-i bine… nu-i bine…

  Se ducea prin Jidoviţa, se îmbăta şi se întorcea mai posomorât.

  După o săptămână ploioasă şi murdară, care-l ţinuse mai mult în casă, răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu se mai pomenesc decât în ţinutunle muntoase în dricul primăverii. Ieşind în ogradă, Ion se opri ca trăsnit şi, fără să vrea, sorbi lacom mirosul de verdeaţă, sălbatic şi umed, ce plutea în văzduh. Ca şi când peste noapte tot pământul s-ar fi spălat cu apa fermecată, atât se înfăţişa de mândru în verdele deschis pe care strop fi de rouă licăreau în toate culorile curcubeului, ca nişte diamante presărate înadins de o mână nevăzută. Priveliştea aceasta îl zgudui ca dintr-un somn greu şi-i umplu deodată