Tânărul nu vru să citească nimic şi făcu jurământ că va lupta din răsputeri împotriva acestei trădări nemaiauzite. Herdelea se întristă că feciorul lui se gândeşte mai mult la străinii de la care nu va avea niciodată nimic, decât la dânsul, a cărui soartă atârnă de bunăvoinţa celor mari şi puternici.

  — Nu-ţi închipui tu că Horvat, dacă-i vom împlini dorinţa, poate să-mi fie de mult folos? N-ai văzut citaţia de ieri şi nu ştii că mă paşte afurisitul de judecător? O vorbă a subinspectorului cântăreşte greu la tribunal. Când va spune subinspectorul prezidentului că uite-aşa şi aşa, Herdelea e omul meu, adică al nostru, crezi că prezidentul are să mai crâcnească? Aşa se lucrează în lume, băiete… Înţelegi, ori nu înţelegi?

  — Nu vreau să înţeleg nimic! Răspunse Titu cu atât mai îndârjit cu cât socotelile acestea i se păreau şi lui cuminţi.

  — Atunci să-ţi fie ruşine obrazului, că eşti cal bătrân şi ai putea înţelege atâta lucru! Strigă Herdelea adânc mâhnit. Ruşine să-ţi fie, măgarule!

  În seara zilei când Ion bătuse întâia oară pe Ana, pică în casă, de-abia târându-se, Dumitru Moarcăş, o rudă îndepărtată de-a Zenobiei, cerând adăpost până s-o îndura Dumnezeu să-l strângă din lume. Zenobia, aflându-se în toane bune, pentru că feciorul şi-a muştruluit nevasta, îl primi fără a se burzului, mulţumindu-se doar să-l descoase puţin:

  — Da ce-ai păţit, bade Dumitre? De ce nu stai la Paraschiva, că-i bine acolo?

  — Parcă de bine fuge omul? Murmură Moarcăş, mototolindu-se pe vatră.

  Era un moşneag trecut de şaizeci, pipernicit şi prăpădit de să-l sufli de pe picioare. Nu mai avea nici un dinte în gură şi vorbea greu, scuipând în toate părţile. În tinereţe a fost bărbat frumos şi cu stare şi se băteau fetele după dânsul, dar în loc să se însoare şi să se potolească, i-a plăcut să zboare ca albina din floare-n floare, încât mulţi oameni şi-au ciomăgit muierile din pricina lui, căci de el nu îndrăzneau să se lege, fiind voinic şi iute ca un lup. Cărăuşia i-a fost mai dragă decât pământul şi tot cărăuşia i-a mâncat capul. Într-o noapte, venind de la Dej, o ceată de ţigani lăieşi au tăbărât pe dânsul, l-au stâlcit şi i-au furat caii. A zăcut vreo doi ani şi a rămas beteag de picioare. Boala i-a înghiţit averea. Rămas numai cu căsuţa şi grădina, s-a aciuat pe lângă Paraschiva, care era văduvă tânără şi râvnea mai mult la casa lui, crezând că nu mai are de trăit cine ştie cât. Dumitru însă se încăpăţâna să nu moară şi o duse douăzeci şi doi de ani aşa, prăpădit cum a scăpat, încât Paraschiva a avut vreme să se obişnuiască cu slăbiciunile lui. S-au înţeles ei totuşi destul de bine până acum câteva luni, când Dumitru s-a apucat şi a vândut lui Avrum casa şi grădina fără ştirea Paraschivei. Degeaba i-a dat o sută de zloţi de argint, femeia nu s-a mulţumit. Ea era convinsă că a luat mai mult şi a ascuns banii undeva sau la cineva. Şi cum Dumitru nu mai putea să aibă zile multe, Paraschiva se înfuria că banii vor ajunge pe mâna altora, iar ea, care l-a îngrijit atâţia ani, se va alege cu nimica. Fiindcă nici Avrum nu voia să-i spuie lămurit cât i-a dat, Paraschiva s-a pus pe moşneag, mai întâi cu sudălmile, apoi cu bătaia, până ce în sfârşit azi l-a izgonit să nici nu-l mai vadă.

  Bătrânul povesti ce-a păţit cu Paraschiva, dar fără s-o ocărască, ba chiar cu o mare părere de rău că a fost nevoit să plece de la ea şi să moară poate prin case străine.

  — Apoi lasă c-ai trăit destul, îi zise Zenobia drept mângâiere.

  Ion, îmbufnat cum rămăsese toată ziua după ce plesnise pe Ana, nu zise nimic, ci se uita doar uneori cu ură la noul mâncău care-i cade în spinare din senin. Credea totuşi că Dumitru se va întoarce acasă mâine-poimâine, ştiindu-se că nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie – se zice – pe care a iubit-o el cu adevărat şi care, de aceea l-a şi învârtit cum i-a plăcut. De altfel gândurile lui erau atât de fripte de grija pământurilor, încât tot restul lumii i se părea că nu face un ban găurit. Se înfuria când vedea pe Ana care, pe cât îi îngăduia pântecele ţuguiat, se sprintenea pe lângă vatră să gătească cina, şi era din ce în ce mai convins că femeia e înţeleasă cu Vasile Baciu să-l tragă pe sfoară.

  Se perpeli câteva zile fără să ştie ce să mai facă. Apoi îi veni în minte Herdelea şi se bucură ca şi când ar fi găsit scăparea. Chipul învăţătorului îi juca înaintea ochilor, strălucitor de speranţe. Îl căută îndată şi, nimerindu-l la şcoală, îl chemă afară. Herdelea era supărat şi-i impută că e nerecunoscător şi că, prin nepăsarea lui cnminală, îi primejduieşte slujba şi cinstea. Ion ascultă nerăbdător, ca şi deunăzi când încercase învăţătorul să se sfătuiască cu dânsul. Ce-i păsa lui de grijile altora? Pe el numai necazul lui cel mare îl rodea şi-l chinuia, şi, după ce îmblânzi pe Herdelea cu făgăduinţe, i se plânse ca un copil nepriceput, zicând mereu mai rugător şi mai stăruitor:

  — Învaţă-mă, nasule, că altminteri ori fac moarte de om şi ajung la puşcăne, ori mi-oi pune singur ştreangul de grumaz!

  Se uita în ochii învăţătorului, sorbindu-i răspunsul, din care însă i se întipări în creieri numai atâta: „Fii liniştit, finule, că ce ţi-a făgăduit trebuie să-ţi dea… Dumimcă tu să vii la mine cu Ana… Am să chem şi pe Vasile s-aveţi să vă înţelegeţi, fii liniştit!”

  Zilele până duminică trecură ca ceasurile. Nădejdea îi îmbrăca toate gândurile în trandafiriu. Se simţea iar stăpânul pământurilor şi de-abia aştepta să poată ieşi la lucru pe moşia lui.

  Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-şi scadă cerinţele spre mulţumirea amândurora, povăţui pe Vasile Baciu să dea acuma jumătate din