Până să convingă pe tatăl său, Titu n-a vrut să stea cu mâinile în sân şi a pornit din casă-n casă, îndemnând pe ţăranii alegători sau nealegători să meargă cu toţii la o întrunire în Armadia, unde Victor Grofşoru avea să-şi lămurească programul. Fiindcă alegerea de deputat se apropia, prin sat umblau acuma mai des patrule de jandarmi spre a preîntâmpina tulburările şi agitaţiile împotriva statului. Titu nu se sinchisea de dânşii. Dorea chiar un conflict sau poate o arestare, închipuindu-şi că astfel va dovedi lumii întregi barbaria stăpânirii ungureşti şi va contribui mai eficace la izbânda candidatului român. Vorbea ţăranilor de jugul unguresc, de datoria naţională, de limba strămoşească, se izbea însă mereu de aceleaşi răspunsuri:

  — Bine, domnişorule, aşa o fi… Dar n-avem pământ şi dările-s multe şi grele…

  Întâi se supără de atâta nepricepere. Pe urmă totuşi le dădu dreptate. „Adevărat, pe ei îi strivesc sarcinile vieţii şi eu le bat capul cu fraze! Nici măcar speranţe nu le aduc! Apoi, fireşte, dacă eu însumi nu ştiu bine ce vrem!”

  El bănuia ce vrea, dar dorinţele lui nu se potriveau cu ale bătrânilor. El cu câţiva studenţi şi profesori mai tineri visau unirea grabnică a tuturor românilor. Nu se gândeau dacă se poate ori nu se poate. Ei se uitau fermecaţi spre România, aşteptând de-acolo mântuirea. În faţa lor însă stăteau mai toţi fruntaşii recunoscuţi, între care însuşi Grofşoru, care spuneau că acestea sunt idei primejdioase, că prin asemenea vorbe goale, bune numai pentru discuţii de berărie, se poate compromite toată lupta.

  — Mijloacele noastre trebuie să fie legale! Îi spuse Grofşoru. Numai prin legalitate se obţin lucruri trainice! Politica serioasă nu se poate întemeia pe aventuri, ci pe realitate! Ce ascunde viitorul, nu se ştie… În suflet putem nutri orice speranţe, dar visurile nu trebuiesc amestecate în lupta politică!

  Titu se zăpăci şi fu cupnns de o şovăire din care de-abia cu sforţări se putu smulge. Se coborî iar între ţărani şi, cu toată opreliştea bătrânilor, le vorbi de „fraţii noştri”, de „stăpânirea românească” ce va veni în curând. Şi tresari de bucurie când Ştefan Hotnog, bogătaş din sat, în loc de tânguirile obişnuite, răspunse acuma în numele tuturor, ridicându-şi chimirul pe burtă:

  — Să te audă Dumnezeu, domnişorule! „Oportunismul şi laşitatea ucid avânturile! Se gândi Titu mulţumit. Cu jumătăţi de idealuri nu poţi lupta şi nici nu poţi fi înţeles de nimeni!”

  Strădaniile lui Titu au rămas totuşi zadarnice, deoarece întrunirea, îndată ce s-a anunţat oficial, a fost oprită de către prefectul judeţului în urma raportului solgăbirăului Chiţu care se temea de tulburări.

  Tocmai când Titu venea pleoştit, cu vestea aceasta din Armadia, bătrânul Herdelea a primit citaţie de la tribunal în procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultragiu. Deşi, între timp, ungurul se mutase din Armadia într-un orăşel din Ungaria, fiindcă – cum spusese dânsul la plecare – nu se putea aclimatiza în atmosfera nepatriotică de-aici, sarcina lui Herdelea se agravase, căci acuzaţia judecătorului s-a părut atât de întemeiată procurorului, încât şi-a însuşit-o din oficiu şi deci procesul trebuia să continue negreşit, chiar dacă partea civilă s-ar fi retras.

  Herdelea strigă pe Ion, care de asemenea primise citaţie, vrând să se sfătuiască împreună cum să abată nenorocirea ce-i ameninţa de-aproape. Ion însă, în bobota necazurilor lui cu socru-său, căuta mereu să se plângă ce a păţit şi cum a fost înşelat, iar de procesul care îl durea pe învăţător, parcă nici nu-i păsa.

  — Aveţi să vedeţi că becisnicul ăsta are să mă bage în temniţă şi să ne nenorocească pe toţi! Zise învăţătorul pe urmă, doborât de îngnjorare. Ţineţi minte ce v-am spus eu azi! Ion e fatalitatea noastră… El se ciorovăieşte cu Vasile Baciu pentru nişte zdrenţe de pământ şi nici nu vrea să ştie în ce poznă m-a înfundat!

  Titu, văzând spaima bătrânului şi ca să mai schimbe vorba, găsi înţelept să povestească pe un ton de glumă cum azi, întâinindu-se în Armadia cu Belciug, i-a spus că e foarte supărat şi că nu va lăsa fără răspuns insultele doamnei Herdelea, pentru care va trebui să dea seama în faţa justiţiei… Efectul povestirii lui însă fu tocmai contrar celui aşteptat de dânsul, stârnind o ceartă care nu se isprăvi până noaptea târziu.

  — Apoi da, că atâta-mi mai lipsea, să umblu acuma pe la judecăţi şi pentru dumneaei, că n-am eu destule necazuri, zise învăţătorul amărât. Mai bine-l lăsai dracului şi tu, în loc să-mi mai aprinzi paie-n cap şi cu el!

  Doamna Herdelea se înfurie imediat, făcu pe soţul ei mămăligă nesărată, pentru că ar fi în stare să se lase călcat în picioare de toate nătăfleţele din lume, şi declară categoric că ea preferă să plătească orice amendă şi chiar să stea la puşcărie, decât să rabde mojiciile „pămătufului”.

  Ziua următoare aduse însă o nădejde bună, sub chipul unei scrisori de la subinspectorul Horvat, care-l invita colegial pe Herdelea să-şi pună în cumpănă toată influenţa pentru alegerea desăvârşitului patriot ce este candidatul de deputat Beck. „Am toată încrederea în patriotismul dumitale încercat şi să fii sigur că oboseala dumitale va fi apreciată cum se cuvine”, sfârşea subinspectorul. Mai ales sfârşitul i se părea învăţătorului plin de mari făgăduinţe.

  — Uite ce om de treabă bietul subinspector! Strigă dânsul înviorat. Ei, degeaba, să nu judeci niciodată pe nimeni după aparenţe! Iată bărbatul care-mi place şi mie! Bravo! Bravo!

  Îndată îşi însemnă pe toţi alegătorii din Pripas, în număr de unsprezece, şi chibzui îndelung pe cei care ar vota cum îi va sfătui dânsul. Apoi îşi frecă mâimle cu încredere:

  — Vezi, Dumnezeu îţi trimite ajutorul când nici te aştepţi! Titu, aflând seara planurile tatălui său, sări până în tavan de indignare şi strigă de nenumărate ori „trădare” şi „ruşine”. Dar Herdelea rămase neclintit.

  — Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe drumuri… Ai văzut tu ce-mi scrie subinspectorul? Citeşte bine! Poftim! Zise aruncându-i mândru scrisoarea.