— Apoi ce să-ţi mai dăm noi, că doar socru-tău ţi-a dat de ajuns, zise Zenobia cu ochi de vulpe.

  — Cum să nu-mi dea. Vezi bine că mi-a dat, mormăi omul amărât. Nu vezi dumneata că m-am şi gârbovit de cât mi-a dat?

  Zenobia nu-l mai slăbi până nu află tot şi apoi izbucni în afurisenii care se înteţiră când Ana apăru în ogradă, speriată de gura ei. În vreme ce soacra îşi blestema nora mai cu foc, în sufletul lui Ion pătrunse o fâşie luminoasă: prin Ana trebuie să-şi îndrepte greşeala. Deocamdată nu ştia cum şi în ce fel, dar simţea că numai ea poate să-l scape.

  — Şi urâtă, şi calică! Bine ai nimerit-o, dragul mamii! Strigă Zenobia în gura mare.

  — Ho, cotoroanţă, ho! Răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vâri ca musca-n băligar? Potracăni ştiţi să fiţi, dar sărac m-aţi lăsat, ai? Ea-i de vină? Ce-i ea de vină? Apoi atunci ce te răsteşti la dânsa? Piei d-aici că uite-acu vezi pe dracu!

  Ana se uită la bărbatul ei cu o dragoste de câine huiduit şi ochii i se umplură de lacrimi, simţindu-se vinovată faţă de dânsul fiindcă în gând l-a bănuit cu Florica, pe când el e atât de bun şi o iubeşte atât de mult că bruftuluieşte chiar pe mama lui pentru ea. Lacrimile îi curgeau calde, mângâietoare, dar faţa ei toată zâmbea de o fericire mare, mai ales că Ion veni la ea şi-i zise blând:

  — Ia nu mai plânge, Anuţă… Tu în ochii mei să te uiţi şi încolo să nu-ţi pese de nimeni!

  Seara, în pat, Ion i se jelui apoi cu de-amănuntul, îi spuse că ea ar putea să-l înduplece pe Vasile cu blândeţe să fie om cumsecade şi să le dea ce-a făgăduit faţă de atâţia martori. Femeia se simţea măgulită de încrederea lui, dar, gândindu-se la bătăile suferite de la tatăl său, n-avea speranţe să-l poată înmuia. Când însă bărbatul o învăţă cum să-i vorbească, credinţa lui o cuceri şi pe ea, şi se jură că se va duce chiar mâine dimineaţă şi de bună seamă nu se va întoarce cu mâna goală.

  Ana plecă într-adevăr cum se crăpă de ziuă. Încrederea îi crescu când, ajunsă în uliţă, nevasta lui Macedon Cercetaşu îi ieşi în cale cu o doniţă plină de apă.

  Vasile Baciu tocmai înjuga bon să pornească la plug. Văzându-şi fata, o întâmpină nepăsător:

  — Da ce, te-a alungat?

  — Cum să mă alunge, taică? Se miră nevasta, începând să-i povestească ce vânt o aduce, după învăţăturile lui Ion.

  Baciu se holbă la ea o clipă, apoi, ca un taur care vede roşu, se aruncă şi-i închise gura cu o droaie de pumni, urlând:

  — V-aţi pus amu amândoi să mă jefuiţi şi să mă lăsaţi cerşetor? Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, stai!

  Până ce se învârţi dânsul să apuce biciul s-o croiască, Ana o luă la sănătoasa, fără să fi avut vreme să plângă de durere, deşi obrazul stâng i se roşise, iar din nas îi curgea un fir de sânge. De-abia când se apropie de-acasă îşi mai veni în fire şi se întrebă: „Ce-a mai fost şi asta? Avan de mine!”

  Ion o aştepta în ogradă, cu inima arsă de nerăbdare. O zări de departe venind cu paşi iuţi şi ştergându-şi mereu nasul cu mânecile cămăşii.

  — M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite cum m-a umplut de sânge! Bolborosi nevasta, parcă i-ar fi cerut s-o răzbune.

  Bărbatul însă simţi deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se uită la Ana cu ochii goi şi reci, ca şi când ar fi văzut o arătare vrăjmaşă. Pe pometele obrajilor pielea îi stătea să plesnească, iar pe tâmple i se umflară vinele ca nişte lipitori sătule. Mintea lui speriată îi striga că toată nenorocirea i se trage numai din femeia aceasta cu buza de sus murdărită de sânge şi cu privirea de-o umilinţă aţâţătoare. Braţele şi pulpele îi zvâcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau pielea groasă şi aspră în podul palmelor. „Asta s-a înţeles cu tatăl ei să mă înşele!” îi fulgeră prin creieri, şi gândul îl duru atât de rău, parcă I-ar fi izbit cu parul în moalele capului.

  Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede, peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zăngănesc geamurile casei. O mai trăsni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate… Ana căzu pe prispă, ameţită şi legănându-şi corpul din mijloc în sus ca să-şi aline suferinţa.

  — Şi tu mă zdrobeşti, Ionică? Gemu dânsa. Nu ţi-e milă nici ţie de mine?

  Ion scuipă spre ea, răcorit, şi intră în casă, căci de peste drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe când în pridvor la Herdelea parcă ieşise cineva să vadă ce se întâmplă.

  Ana suspina şi, suspinând, pântecele mare i se zbătea ca o mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se încâlcise şi pieptul i se frângea de plâns. În inimă închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită: „Doamne, ce ţi-am greşit de mă pedepseşti aşa de rău? I.

  Nevasta lui Macedon Cercetaşu se aşeză lângă ea, îi îndreptă basmaua pe cap, o mângâie pe obrajii udaţi de lacrimi şi-izise cu milă, căutând s-o ostoiască:

  — Taci, draga lelii! Taci şi rabdă, că femeia trebuie să sufere dac-aşa a lăsat-o Dumnezeu… Taci mulcom, taci!

  Glasul ei era atât de blând că sufletul Anei se încălzi puţin. Apoi îşi ascunse faţa în poala femeii şi plânse mai uşurată, murmurând însă întruna, ca şi în seara nunţii: