— Pentru a ne asigura voturile din Jidoviţa, e nevoie de concursul lui Herdelea, care e iubit de toţi ovreu. Dacă Herdelea ar vrea să facă puţină propagandă ovreiască, ar fi imposibil să nu izbutim!

  — Ştiu, ştiu în ce situaţie gingaşă se află tatăl dumitale, se grăbi Grofşoru să adauge, ca şi când s-ar fi aşteptat la vreo obiecţie a lui Titu. El, ca învăţător al statului, trebuie să urle ca lupii, vorba ceea… Dar cu dibăcia lui, în mod discret… Ce zici, poete? În mod foarte discret?

  — Pe faţă, domnule deputat! Strigă Titu aproape indignat. În chestia aceasta nu potexista rezerve şi compromisuri. Înainte de a fi învăţător, tata e român!

  — Da, negreşit, român… Cine se îndoieşte? Dar greutăţi sunt, şi eu le înţeleg şi le apreciez… Totuşi, cu bunăvoinţă, s-ar putea înlătura piedicile, ştii, discret, foarte discret… În asemenea împrejurări discreţia are mare importanţă. Guvernul contează pe ovrei şi e sigur că-i are în mână. Noi trebuie să lucrăm cu multă prudenţă, altfel se pot ivi noi rezistenţe… Vezi, în Pripas e mai uşor. Acolo suntem între noi, Belciug lucrează, dumneata îi vei da o mână de ajutor la nevoie, iar tatăl dumitale n-are să ni se pună de-a curmezişul… Nu-i aşa? Dar în Jidoviţa e delicat, e foarte greu, e… e…

  Din Armadia până-n Pripas, de obicei, Titu făcea jumătate de ceas pe jos. Acuma în mai puţin de un sfert fu acasă. Alerga să spună mai curând ce cinste mare au hotărât tatălui său fruntaşii mişcării naţionale.

  — Tată, iată clipa când poţi dovedi lumii întregi că eşti adevărat român! Răcni dânsul din uşă, speriind pe toţi cu faţa-i aprinsă de entuziasm şi de oboseală.

  Herdelea, în fundul sufletului, se bucura ca un copil chiar numai închipuindu-şi că Armadia ar putea trimite la Budapesta un deputat român, dar român adevărat, pe faţă, nu ca Ciocan – deşi Ciocan îi făcuse lui pe ici, pe colea mici servicii, Dumnezeu să-l ierte. Totuşi se ferea să-şi arate sentimentele, de frică să nu-l pârască cineva… Apoi acuma, tocmai pe când Titu vorbea mai cu foc, îşi aduse aminte, nu putea şti de ce şi cum, de ultima vizită a subinspectorului şi de ameninţările lui ascunse.

  — Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să nu se amestece deloc, nici într-un fel, nici într-altul, rosti doamna Herdelea serioasă şi cu puţin dispreţ în glas. Dânsul e om bătrân şi trebuie să-şi vadă de necazurile lui, iar nu de nebuniile celor buieştri. Parcă mare ispravă o să facă şi Grofşoru… Îl ştim noi cât le plăteşte pielea! Dacă pe urmă ungurii vor prinde pizmă pe dânsul şi se va pomeni fără slujbă, crezi c-o să-i dea Grofşoru ceva?

  Titu sări revoltat de atâta egoism:

  — Adică cum! Pentru o leafă mizerabilă, ungurii au pus lacăt pe sufletul omului? Laşitatea asta ar însemna trădare naţională, ar însemna să-şi dea singur certificat de renegat! Cu ungurii trăim noi aici, ori cu românii? Crezi că vom mai scoate noi capul în lume, dacă nu vom face nici măcar atâta pentru cauza românească?

  Ghighi împărtăşea din inimă părerile fratelui ei, mai cu seamă gândindu-se că altfel poate n-ar mai avea cavaleri la baluri şi poate nici peţitori mai târziu.

  — Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ţi-ai căuta şi tu vreun post pe undeva, că eşti cât muntele şi vezi bine câte greutăţi avem pe cap! Zise doamna Herdelea supărându-se.

  — Apoi dumneata numai atâta ştii, mamă, greutăţi şi iar greutăţi! Mormăi tânărul opărit.

  — Atâta da, că eu am minte! Se înfune dăscăliţa. Practicant de notar nu-ţi place să fii, învăţător nu-ţi place, dar la mâncare te îmbulzeşti! Apoi aşa-i uşor să ai fumuri! Mai pune osul şi tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi de râsul lumii!

  Numai Herdelea tăcea. Cu cotul rezemat pe colţul mesei, cu capul în palmă, se uita în neştire la gheata din piciorul stâng. Lumina lămpii atârnată de grindă îi cădea drept în creştet, pe părul alb-argintiu… Îi venea mereu să ofteze şi se stăpânea. Şi, în vreme ce doamna Herdelea se hărţuia cu Titu, i se perinda în gând toată viaţa lui alcătuită aproape numai din umilinţe, speranţe veşnic spulberate, necazuri necurmate, viaţa întreagă care şi-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina cărora niciodată nu şi-a putut asculta glasul sufletului, viaţa care i-a îngrămădit în inimă amărăciune otrăvitoare… Două lacrimi se zvârcoleau în ochii lui blânzi, plecaţi – regretul unei vieţi cheltuite într-o trudă sisifiană.

  — Oh, oh! Suspină dânsul în sfârşit, când se făcu o clipă tăcere în casă. Cumplită-i viaţa, cumplită-i, zău!

  Vicleşugul lui Vasile Baciu căzuse atât de neaşteptat pe capul lui Ion, că în seara aceea s-a culcat tăcut şi a dormit ca şi când nu s-ar fi întâmplat mmic. Duminică dimineaţa însă, ieşind din casă şi aruncându-şi ochii pe câmp, îşi aduse aminte de vorbele socrului său şi-l pătrunse un fior de groază, căci în minte îi răsări îndată gândul că toată truda lui a fost zadarnică, de vreme ce a rămas tot fără pământ… Se aşeză pe prispă, cotropit deodată de mânie, de frică, de nedumerire, de deznădejde… Întâi îşi zise c-ar fitrebuit să-l bată măr pe Baciu, să-l înveţe cinste. Pe urmă recunoscu că nici cu mânia, nici cu bătaia nu va putea face nimic în împrejurarea aceasta. Vina este numai a lui însuşi, fiindcă în ultimul moment şi-a pierdut minţile de bucurie şi s-a cununat înainte de-a vedea hârtiile date la cărţile funduare.

  Întorcându-se de la biserică şi găsindu-l tot pe prispă şi abătut, Zenobia bănui ceva rău şi, ca să-i deschidă gura, întrebă:

  — Dar tu ce stai aşa, neprimenit, în loc să dai o raită prin sat, după lucrători, că azi-mâine numai pământul tău o să rămâie nearat!

  — D-adică dumitale ce-ţi pasă? Că de dat, slavă Domnului, mi-ai