se opriră în loc, copleşiţi de o apă străvezie din care ţâşneau răspunsuri ca nişte flăcări mici, izbăvitoare: „Adică ce-mi pasă mie de unde vin şi ce-o fi mâine? E nerozie să te perpeleşti cu întrebări fără sfârşit… Unde te duce viaţa, acolo trebuie să mergi, şi ce-ţi porunceşte ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotrivească voinţei celei mari care e una şi milioane de milioane, care e oarbă şi totuşi urmăreşte o ţintă sigură, necunoscută de infima pricepere omenească… Voinţa cea mare sunt eu, precum e şi vaca lui Ion sau câinele nostru, ori viermele ce se aşază singur sub talpa mea ca să-l strivesc, sau chiar bolovanul pe care-l izbeşti cu piciorul, precum tot ce este şi cerul, şi ceea ce este dincolo de cer şi de stele, şi dincolo de acest dincolo, mereu până-n nesfârşitul nesfârşitului… Atunci? Viaţa singură ştie ce vrea, sau poate pentru că nu ştie nici ea mi se pare că ştie… Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munţi, mereu înainte. Cine cade din carul vieţii e pierdut… Înainte! Înainte! Înainte!”

  Se bucură, parc-ar fi găsit piatra filosofală. Zâmbi de întristările lui zbuciumate. Acuma le înţelese obârşia. „Atâta nelinişte pentru că Roza Lang a plecat şi mai ales pentru că, în lipsa mea, s-a consolat cu cine a putut! Şi din pricina asta credeam că mi-am zdruncinat rostul vieţii!”

  În aceeaşi noapte scrise o poezie care i se păru cea mai frumoasă din tot ce-a făcut până atunci. O dragoste nouă de viaţă îi împodobea sufletul. Nu se mai plictisea prin Armadia. Îl interesau şi-i plăceau toate, parcă s-ar fi sculat după o boală grea.

  Schimba priviri amoroase cu „gâştele” de odinioară. Vorbea iar cu entuziasm de românii oropsiţi, de planurile lui măreţe… Îndeosebi spunea deseori, cu superioritate, ca o sentinţă fără apel:

  — Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viaţa omului n-ar mai avea nici un farmec!

  De altfel, în vremea aceasta, în Armadia se întâmplase un eveniment extraordinar: murise Ion Ciocan, deputatul circumscripţiei. Ciocan fusese mulţi ani directorul liceului românesc, cochetase cu ungurii, le făcuse concesii introducând, mai ales pe uşa din dos, limba ungurească în program, iar în schimb cârmuirea îl răsplătise cu un mandat de deputat. Se alegea totdeauna sub firma independentă, dar era dintre independenţii care sunt cei mai vajnici sprijinitori ai tuturor guvernelor. Independenţa i-a mai câştigat pe urmă catedra de literatura română la Universitatea din Budapesta şi i-a păstrat reprezentanţa Armadiei în Parlament până a închis ochii.

  Fusese om tăcut, ursuz şi deci nu tulburase multă apă în Capitală. Răutăcioşii povesteau cu mare lux de amănunte cum, în cincisprezece ani, Ciocan o singură dată a căscat gura, când, rămânând deschise două uşi, ar fi strigat nervos: „Uşa, domnilor, că trage îngrozitor aici!” pentru care improvizaţie oratorică toată Camera l-ar fi aplaudat frenetic. Prin testament întreaga avere şi-a împărţit-o între liceul din Armadia şi Astra din Sibiu, căci soţia îi murise de câţiva ani, iar alte rude nu avusese, afară de doi fraţi ţărani, morţi şi ei mai demult.

  Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă crâncenă între doi candidaţi: Victor Grofşoru, avocat foarte căutat din Armadia, susţinut de toată românimea, şi bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta, care se auzise că vrea să cheltuiască chiar o sută de mii de coroane şi, fiind guvernamental, mai avea la dispoziţie, cu o discreţie eficace, concursul autontăţilor mari şi mici.

  În Armadia fierberea creştea zi cu zi. La berăria Rahova discuţiile şi pronosticunle nu se mai sfârşeau. Grofşoru desfăşura o activitate straşnică, secondat fireşte de toţi intelectualii, care-şi luaseră însărcinarea de agenţi electorali. Izbânda ar fi fost asigurată dacă s-ar fi putut rupe voturile evreilor din Jidoviţa, presupunând că preoţii şi învăţătorii îşi vor face cu toţii datona.

  Titu, vindecat, se avântă cu trup şi suflet în vălmăşagul luptei. De dimineaţă până seara era în Armadia, agitându-se, discutând mereu, îmbujorat de entuziasm. Care nu-i fu însă mândria şi mirarea când, într-o zi, la berărie, Victor Grofşoru veni glonţ la dânsul, cu mâna întinsă:

  — Poete, dragule, vreau să-ţi cer un serviciu! Pentru dumneata e nimic, pentru cauza noastră e colosal!

  Fiindcă berăria era plină de lume ce-l privea ca pe un erou, Titu se simţi în culmea fericirii şi strigă înflăcărat:

  — Domnule deputat, cere-mi orice! Pentru cauză îmi dau bucuros şi viaţa!

  — Bravo! Uite omul! Zise candidatul, cuprinzându-l prieteneşte de mijloc. Dar ceea ce vreau nu-ţi pot spune aici… Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea şi plăcerea! Deci spune-mi repede: când? Nu-ţi închipuieşti cât îmi sunt de împărţite toate minutele!

  — Imediat… sau după-prânz… E bine? Făcu Titu, deodată grav, văzându-se parcă iniţiat în secretele zeilor.

  — Perfect! Atunci azi după-prânz, dragă poete! Grofşoru, ca toţi care-l sprijineau, era convins că, îndată ce va ajunge el în parlamentul de pe malurile Dunării, poporul românesc va fi liber şi scăpat de orice griji.

  — Dacă mă aleg eu, vom putea respira toţi, vom avea aer românesc! Spusese dânsul din capul locului, încât fraza aceasta devenise lozinca lui electorală.

  Titu se înfiinţă exact la întâlnire şi ascultă introducerea avocatului cu ochii lucitori de admiraţie, aruncând numai din când în când câte o aprobare întovărăşită de: „domnule deputat”, care pe candidat îl măgulea.

  — Ne lipsesc ovreii din Jidoviţa, poete! Fără de ei suntem pierduţi! Sfârşi Grofşoru, oftând cu o figură întrebătoare şi întristată brusc.

  Tânărul nu vru să audă de asemenea oportunism. Succesul trebuie să fie curat românesc, nepătat de nici un ajutor străin:

  — Vom goli satele de oameni şi-i vom aduce pe toţi la urnă, să dovedim lumii întregi voinţa noastră, porunca noastră!

  — Da, da, dar în satele noastre sunt puţini cu drept de vot, pe când ovreii sunt toţi alegători! Observă avocatul care, chiar în vârtejul visurilor naţionale, nu uita realitatea.

  Apoi