Vasile Baciu îi primi nepăsător, ştiind bine de ce vine Ion. Îl lăsă să vorbească şi numai când Ion pomeni de întabulare, sări fript, se înfurie, scuipă şi apoi strigă:

  — Cum, ginere, apoi tu vrei înadins să mă laşi pe mine pe drumuri?

  — Pe care drumuri, socrule? Nu ne-am tocmit aşa? Întrebă Ion cu ochii cât pumnul, simţind deodată ca o izbitură drept în frunte.

  — Ne-am tocmit, vezi bine, dacă mi-ai pus mâna-n beregată. Dar tu nu te gândeşti că nu-i drept? Apoi dacă ţi-oi da eu ţie şi pământurile şi casele amândouă, mie ce-mi mai rămâne şi din ce să trăiesc? Ori ai poftă să mă vezi intrând slugă la bătrâneţe?

  — Ba să stai la noi fără muncă şi caznă, să-ţi mai odihneşti ciolanele, că te-ai trudit destul, bâlbâi ginerele înăbuşit. C-aşa ne-a şi fost vorba…

  — Adică să-ţi fiu eu slugă ţie? Ai? Răcni iar Baciu sculându-se cu o privire vicleană şi batjocoritoare.

  — De ce slugă?

  — Măi Ioane, eu ştiu una şi bună, că ce-i în mână nu-i minciună! Făcu Vasile Baciu apăsat. Nu zic că nu-ţi dau. Îţi dau, după moartea mea. Atunci o să faceţi voi ce ştiţi. Că nici în groapă nu mi-oi duce averea şi nici altora n-oi lăsă-o… Cât trăiesc însă nu scriu nimic pe numele vostru! Aşa!

  — Nimic, nimic? Şopti Ion spăimântat.

  — Nimic, băiete. Oritu n-auzi bine? Dar, ca să nu zici că-mi hrăneşti tu fata ori că ţi-am dat-o goală puşcă, măcar că nu ţi-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleşug, te las să-ţi alegi cinci locuri care-ţi plac, şi să bagi plugul în ele chiar mâine dacă vrei. Luaţi-le, munciţi-le, sunt ale voastre. De scris însă nu le scriu. Lasă să rămână pe numele meu, că nu cer de mâncare. Eu unul n-am să vă scot din folosinţa lor, cum te-ai fălit tu că ai să mă scoţi pe mine… Alege-le! Cinci! Am trei holde cu grâu de toamnă. Poţi să le alegi semănate gata. Nu mă supăr. Ori altele… Cum îţi place ţie… Cinci! Să nu zică nimem că fata lui Vasile Baciu s-a măntat ca o ţigancă…

  — Dacă ţi-i aşa vorba, socrule, bine… Să vedem ce-or mai zice şi alţii, răspunse acum Ion mai liniştit şi cu ameninţare în glas.

  — Să vedem, cum nu… Dar să vedem ce-ar zice oamenii de mine, dacă mi-aş lăsa eu bătrâneţele pe mâna ta! Ş-apoi cine mă poate sili să-ţi dau, dacă nu vreau, ori să mă scoată din averea mea? Hehe, Ionică! Credeai c-ai să mă învârteşti tu pe mine! Nu te-ai găsit, copile, hehe!

  — Bme, socrule, bine! Noroc bun! Zise Ion strângând din umeri prostit.

  — Noroc, noroc, ginere! Şi rămânem aşa: cinci, auzi? Strigă Baciu baţjocoritor. Mi-a venit şi mie rândul, că tu m-ai frecat destul…

  Ion ieşi, urmat de Ana, care nu rostise nici o vorba şi pe care nici n-o luaseră în seamă potrivnicii. Bărbatul păşea greu, tăcut, încât femeia nu îndrăznea să se apropie.

  Roza Lang lăsase o dâră de tristeţe în sufletul lui Titu. Încerca s-o ascundă sau s-o înăbuşe, dar simţea că totuşi se întinde mereu, stăruitor, ca apa în pământul nisipos. Nu se dumerea cum a putut o iubire atât de furtunoasă să sfârşească atât de neaşteptat şi de urât. „Aventura” aceasta, cum îi zicea dânsul cu mândria tânărului care începe să aibă un trecut, parcă-i rupsese un văl de pe ochi. Un crâmpei de realitate crudă pătrundea în inima lui plină de închipuiri trandafirii. Îl cuprinse încetul cu încetul un dezgust de viaţă, ca şi când nu i-ar mai putea suporta povara. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte îi încolţea din ce în ce mai des întrebarea: „Ce sunt eu? De ce trăiesc?”

  Şi drept răspuns i se ivea în faţă o pânză nemărginită, înţesată de semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui decât un gol chinuitor.

  Îşi dădea seama că trebuie să aibă o ţintă hotărâtă în viaţă şi se îngrozea neputând descoperi nici un sprijin în jurul lui. Se uita în urmă şi nu vedea nimic, iar înaintea lui se înfăţişa acelaşi nimic rece şi înfiorător. „Aşa să mi se depene oare toată viaţa? Atunci ce rost mai am în lume?” îşi zicea deznădăjduit, seara mai ales, în patul din salon, unde se mutase el de când s-a măritat Laura, fiindcă Ghighi se temea să doarmă singură.

  Toate zilele hoinărea prin Jidoviţa şi prin Armadia, crezând să-şi alunge din suflet neliniştea. Dar întrebările îl însoţeau pretutindeni, tot mai nesăturate. În faţa lor i se păreau copilării şi versurile lui, şi pozele de poet, şi iubirea lui ucisă de gelozie, şi înflăcărarea lui naţională… Peste acestea se ridicau mereu zbuciumările: „Unde merg? Unde vreau s-ajung şi de unde vin? I.

  Ca să poată răspunde se gândi să citească, să înveţe şi să afle din cărţi ce nu găsea singur. „în mintea mea e un haos… Numai haosul aruncă la suprafaţă întrebări dureroase…”

  Câteva săptămâni se cufundă în cărţi. Tatăl său avea, din vremurile de demult, o bibliotecă foarte mică, în care se rătăciseră câteva volume de ştiinţă, de teologie, de pedagogie. Titu se repezi la ele, cu atât mai multă lăcomie cu cât până acuma le ocolise. Mai adună şi de prin Armadia, de pe la prieteni, ce se nimeri… Le sorbi grăbit, ca şi când ar fi căutat leacul unei boli necunoscute, dar simţi curând că haosul, în loc să se limpezească, creştea mai mare. În mijlocul frământărilor singura rază de mângâiere îi era credinţa că el este cel dintâi om chinuit de asemenea gânduri.

  În cele din urmă însă o oboseală stranie îl luă în stăpânire. În inimă nu-i mai rămăsese decât o nemărginită părere de rău: „De ce nu-i aici Roza, indiferent dacă ar fi s-o împart cu practicantul de la Stoessel?”

  Apoi parcă şi creierii i