Ieşind în uliţă, ochii lui întâlniră chipul lui Hristos pe cruce, care acuma se zvârcolea plângător. Belciug se închină şi trecu cu paşi măsuraţi, cu privirea în jos ca totdeauna şi cu o mulţumire adâncă în suflet că în sfârşit a putut da o lecţie bună şi meritată Herdelenilor…

  De-abia acuma se revoltă învăţătorul, dar totuşi fără a mai spune în casă că Belciug vrea să ridice într-adevăr masa. De altfel credea că popa umblă doar să-l sperie, fiindcă nu se poate să meargă aşa de departe cu neruşinarea.

  A doua zi însă, pe când el era la şcoală, iar Titu încă în pat, bătu la uşă Belciug. Doamna Herdelea deschise şi văzu la spatele preotului un ţigan bătrân, bărbos, cu pălăria în mână.

  — Pentru masă! Murmură Belciug arătând spre ţigan.

  — Bine… bine… poftim! Bolborosi dăscăliţa perplexă.

  Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-şi dea seama ce face. Numai mâinile îi tremurau, încolo parcă îi fulgerase toată judecata… Când însă dădu să puie la loc sertarul, gol, îşi reveni brusc şi, ca trezită din vis, întrebă pe Belciug:

  — Ce vrei să faci dumneata cu masa? Preotul stătea rezemat de uşcior, zâmbind nevinovat.

  — Apoi aşa m-am înţeles cu Zaharia, zise dânsul domol.

  Doamna Herdelea şovăi. Se făcu o tăcere scurtă. Belciug ridică privirea, văzu pe dăscăliţă apropiindu-se cu ochii strălucitori, şi îndată îşi pierdu zâmbetul.

  — Cum s-ar zice, vii să-mi furi lucruşoarele din casă? Strigă deodată doamna Herdelea. Să ieşi afară de-aici, hoţule, c-altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule! Nu ţi-e ruşine obrazului să-ţi fie! Aşa-s popii, porcule? Ieşi… ieşi! Afară!

  Dăscăliţa răcnea ca scoasă din minţi, căutând cu ochii ceva ca să spargă capul omului care vrea să-i fure mobila. Belciug, spăimântat, ieşi afară fără să spună o vorbă. Atunci femeia zări mătura şi se repezi cu ea în pridvor unde ţiganul stătea nedument. Fiindcă preotul nu-i era la îndemână, croi pe ţigan, ţipând:

  — Marş! Afară de-aici, tâlharilor!

  Ţiganul o zbughi pe poartă, în vreme ce doamna Herdelea striga întruna, ameninţând cu mătura pe preotul ce păşea foarte grăbit:

  — Mutule! Am să te învăţ eu omenie dacă n-ai învăţat la tatăl tău! Pămătufule! Pamătufule!

  Zenobia, peste drum, auzind gălăgia, ieşi în prag şi întrebă:

  — Da ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte?

  — Să se bage dracu-n pielea lui de hoţ! Zise dăscăliţa cu ochii roşii de mânie, dar totuşi mai răcorită.

  Două săptămâni, după nuntă, mulţumirea stăpâni trufaşă în sufletul lui Ion. Se simţea omul cel mai fericit din lume. În fiecare seară ţinea sfat cu Glanetaşu, cu Zenobia şi cu Ana. Ce să cumpere din banii strânşi la nuntă? Un juncan? Ar fi bine, căci, împreună cu viţelul înţărcat adus în zestre de Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi… Ion însă ar fi vrut mult să cumpere perechea calului, dacă s-ar ajunge banii… În aceeaşi vreme i-ar mai fi plăcut să păstreze şi ceva gologani la chimir ca să aibă la îndemână de s-ar ivi cumva pământ bun de vânzare, să-şi mărească mai mult moşia şi gospodăria… Sfaturile acestea îl înălţau şi-l încântau, mai ales că toţi băteau în struna lui şi-l linguşeau ca pe un stăpân.

  De altfel şi faţă de săteni căuta să-şi arate greutatea pe care i-o dădea simţământul bogăţiei. Pe uliţă umbla cu paşii mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere. I se părea că chiar casele şi grădinile îl priveau acuma altfel, mai supuse şi mai zâmbitoare.

  Toată firea se îmbrăcase în haine de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui biruinţa lui. O primăvară frumoasă ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriţi, verdeaţa ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un veşmânt fermecat coborât să acopere goliciunea neagră şi gălbuie a pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzişuri noi, mirosul aspru, îmbătător şi înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca respiraţia sănătoasă a unui uriaş deşteptat dintr-un somn greu – toate împrăştiau vioiciune în suflete, tinereţe nouă şi nouă poftă de viaţă. Dimineaţa plugurile scârţâiau trecând pe uliţă, urcând coastele năclăite şi apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernii. Pe-alocuri vitele se căzneau să pască întâile firicele de iarbă şi, mâncându-le, le curgeau balele de plăcere…

  Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfete sufletul în priveliştea pământurilor lui. I se umflau nările sorbind aburii primăverii şi privea brazdele lucitoare cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire:

  — Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!

  Nu se grăbea însă cu aratul şi semănatul de primăvară… Îşi făcuse socoteala că nu va putea lucra singur atâtea locuri, ci va trebui să tocmească ajutoare, iar oamemi sunt mai ieftini pe la sfârşitul muncilor. Fiindcă mai avea răgaz o săptămână, două, se gândi să isprăvească mai întâi cu socrul său, să facă hârtiile de întabulare pe numele lui, cum se învoiseră… Îi spuse şi Anei că sâmbătă seara vor merge împreună la Vasile Baciu ca să ia înţelegere pentru duminică. Femeia aproba mai dinainte tot ce zicea el. Nu pricepea dânsa planurile lui şi nici nu căuta să le priceapă. Era mulţumită că poate trăi lângă omul iubit şi numai nălucirea îmbrăţişării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul inimii, fără însă a îndrăzni să-şi mărturisească temerea.

  Văzând-o plecată şi supusă, Ion se mira cum poate fi aşa şi-i era parcă mai urâtă ca înainte. Noaptea, în pat, simţea o răceală alături de ea, iar şoaptele ei drăgăstoase îl supărau ca şi respiraţia ei obosită de femeie însărcinată. O răbda totuşi şi nici n-o bruftuluia, dându-şi seama că numai printr-însa s-a ridicat din sărăcie. În immă îi răsărea însă deseori Florica, înnebunindu-i sângele…

  Joi se duseră cu toţii la bâlci în Armadia să cumpere juncanul, iar vineri horobăi pe-acasă, mai mult ca să piardă