parcă l-ar fi ţinut pe scaun. Vorbeau, dar glasul amândurora suna atât de rece, că nu se puteau privi în ochi. Ca să-l mai încălzească, Belciug aduse vorba de Laura şi de familia Pintea cu care îi plăcea lui Herdelea să se fălească.

  — Tu trebuie să fi cunoscut pe bătrânul Pintea mai demult, că doar ai fost învăţător în Lechinţa odinioară? Începu preotul.

  — Apoi stai, frate Ioane.

  — Zise Herdelea într-adevăr înseninat – că în lumea asta sunt mai multe Lechinţe. A mea a fost un sătuleţ nenorocit prin fundul văii Diugului, iar a cuscrului e un orăşel în toată forma…

  În vremea aceasta doamna Herdelea şi Ghighi, în salon, revoltate, ocărau şi blestemau pe Belciug, aşteptând să vie Titu, care se repezise cu noaptea în cap până-n Armadia să ridice de la percepţie un avans pe leafa învăţătorului, deoarece rămăseseră fără un gologan în casă.

  Avocatul însă sosi mai curând, însoţit de un copist bătrân, de la judecătorie, foarte plictisit că va trebui să se întoarcă pe jos în Armadia. Ungurul urcă spnnten în pridvor, începând vorba din uliţă:

  — Norocul îmi iese în cale pretutindeni… Am isprăvit mai repede decât bănuiam, aşa că acuma sper să fiu acasă în Bistriţa la vremea prânzului. Nevastă-mea ţine grozav la ora mesei şi e încântată când mâncăm împreună, iată un mijloc ieftin de-a ferici o femeie!

  Doamna Herdelea cu Ghighi, auzindu-l, ieşiră din salon. Lendvay, foarte reverenţios, le întâmpină cu complimente la care însă, fiind spuse pe ungureşte, dăscăliţa nu răspunse, ci se mulţumi să strângă din buze, cu o înfăţişare jignită, încât Herdelea se grăbi să observe, ca să nu se supere avocatul:

  — Nevastă-mea nu ştie ungureşte…

  — Aa? Se poate? Şi cu toate astea ziarele dumneavoastră ţipă ca din gură de şarpe că sunteţi asupriţi, terorizaţi, ungurizaţi… Interesant! Ei bine, crezi dumneata că în Germania sau în Franţa s-ar tolera un învăţător al statului a cărui soţie să nu cunoască limba oficială? Nu ţi-o spun ca o imputare, căci pentru mine politica nu există. Răspundeam însă unui coleg român care adineaori, în Armadia, se plângea că de pe-acum au început presiunile şi samavolniciile faţă de sărmanii români în vederea alegerii de deputat… Haha! Foarte curios!

  Vorbea foarte repede, rotindu-şi ochii ca un uliu, spre a nu-şi neglija între timp afacerile. Lui Belciug i se păru că avocatul vrea să-l lovească şi pe dânsul, şi răspunse româneşte, umflându-şi guşa:

  — Altele sunt împrejurările în Germania şi aiurea, domnule avocat! Noi aici suntem o naţiune băştinaşă, despuiată de drepturi şi împovărată numai de datorii…

  — Cine-i domnul? Întrebă Lendvay mirat şi atins că i s-a răspuns româneşte. Ce zice? Ce zice? Adăugă apoi, deşi înţelesese foarte bine.

  Herdelea, înfncoşat să nu se învenineze lucrurile pe spinarea lui, căută şi izbuti să schimbe vorba şi conduse pe Lendvay în odaia întâi, unde erau două paturi lângă perete, o masă de sufragerie, o canapea de lemn, toate vechi şi hodorogite.

  — Aci n-avem nimic de seamă, nu-i aşa? Zise avocatul trecând, fără să se oprească, într-o odăiţă îngustă şi lunguiaţă, cu o fereastră spre uliţă şi un geam spre grădină. Vasăzică să începem aici! Începem, stimate domn! Strigă către copistul care se aşeză ursuz la biroul lui Herdelea şi scoase dintr-o geantă roasă nişte hârtii.

  Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită, cu pi-cioarele strunjite, acoperiră cu o faţă tricoloră, lucrată de însăşi doamna Herdelea pe când era fată, şi un pat frumos, perechea celui din salon în care dormiseră fetele.

  Până să-şi aranjeze copistul hârtiile, avocatul se uită bănuitor la Belciug care zâmbea blajin şi speriat puţin de pri-virile duşmănoase ale dăscăliţei din odaia dintâi.

  — Amator, amator? Întrebă deodată Lendvay, ironic.

  — Şi prieten! Murmură preotul.

  — Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! Făcu avocatul, dispreţuitor, şi apoi, întorcându-se spre copist: Ei, merge?

  — Gata. Vasăzică avem… mormăi funcţionarul întrebător.

  — Masa şi patul, sfârşi Herdelea puţin răguşit şi cu ochii la Lendvay ca şi când i-ar aştepta aprobarea.

  — Una masă de nuc, douăzeci şi trei coroane! Citi copistul din hârţoagele lui, cu glas mai răspicat.

  — Douăzecişi patru! Zise avocatul, făcându-i semn să scrie.

  Belciug însă se apropie de masă, ridică faţa, o pipăi şi apoi rosti candid:

  — Douăzeci şi şase!

  Toate privirile îl izbiră ca nişte săgeţi, iar doamna Herde-lea, în cealaltă odaie, bolborosi ceva, roşindu-se. Lendvay, după o clipă de şovăire, strigă:

  — Treizea!

  — Treizea şi două! Zise preotul cu ochii lipiţi pe masă.

  — Depuneţi banii imediat, nu-i aşa? Bufni acuma avocatul întărâtat.

  — Da, da, fireşte, făcu Belciug scoţând portofelul din reverenda boţită.

  — Atunci eu renunţ! Spuse Lendvay strângând din umeri, cu o privire nedumerită spre Herdelea care, uluit şi spăimântat, avea faţa strâmbată de un surâs amar.

  Preotul stătu până la capăt, ca o ameninţare, pipăind şi ciocănind toate mobilele, dar fără să se mai amestece. Când se sfârşi, avocatul puse pe Herdelea să iscălească poliţele şi plăti copistului diurna cuvenită.

  — Cel puţin de-aci înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! Zise strângându-i mâna. E păcat de cheltuieli, deşi partea leului o bag eu în buzunar… Ei, la revedere! Bună ziua, doamnă, şi-mi pare rău că nu ştiu româneşte! Râse apoi către învăţătoarea care, înţepând cu o privire furioasă pe Belciug, răspunse:

  — Mai bine să nu ştii româneşte şi să fii om de treabă!

  — Ce zice, ce zice? Întrebă avocatul pe Herdelea ieşind însă fără să mai aştepte tălmăcirea.

  În pridvor preotul se despărţi de învăţător zicându-i încet:

  — Apoi mâine o să viu să-mi iau masa, Zaharie…

  — S-o iai? S-o iai… da, da, bâlbâi Herdelea.

  — Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro, că tocmai îmi hpsea o masă ca asta! Ei, servus,