tare, îi ţinu locul druşca întâi, adică Florica. Mirele o învârţi de câteva ori voiniceşte şi apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită. Herdelea scoase o hârtie de douăzeci de coroane, dar puse pe Titu să joace. Pe urmă veniră toţi oaspeţii, pe rând, dăruind fiecare după cum îl lăsa inima şi punga… În vremea aceasta Ana şedea pe laviţă, ruşinată că n-a putut juca ea, geloasă puţin că Ion ar fi strâns pe Florica, mai tare ca ceilalţi şi totuşi mulţumită, plutind parcă într-un nour de fericire atât de mare că se simţea răsplătită pentru toate suferinţele.

  Când se isprăvi jocul miresei, Briceag începu o someşană piperată, în care se amestecară bătrânii cu tinerii. Ion jucă iar cu Florica şi în vălmăşagul asurzitor se pomeniră curând aproape de uşă, unde era mai întuneric. Nu deschisese gura niciunul din ei; fata chiar nici nu îndrăznea să-l privească în ochi; el însă fierbea şi-şi încleştase degetele în şoldurile ei pline, uitând de tot pe Ana, închipuindu-şi că Florica e mireasa lui… Deodată apoi îi şopti răguşit, cu ochii înflăcăraţi:

  — Numai tu mi-eşti dragă în lume, Florică, auzi tu? Auzi? O strânse năvalnic la piept, scrâşnind din dinţi încât fata se spăimântă şi se uită ruşinată împrejur.

  În aceeaşi clipă Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită. Se porni deodată pe plâns amar care să-i alunge presimţirile nemiloase… Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese? Ion, aşezându-se mai târziu lângă ea, îi zise nepăsător:

  — Amu ce te mai boceşti? Că doar nu mergi la spânzurătoare…

  — Norocul meu, norocul meu! Murmură Ana mai îndurerată.

  — Oare cât s-o fi strâns? Întrebă apoi Ion încet, fără să se mai sinchisească de plânsul ei, uitându-se lacom la farfuria cu bani pe care naşul îi număra a doua oară, ca să nu se întâmple vreo greşeală.

  Ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată de atâta amar de vite şi galiţe că de-abia încăpeau în ograda Glanetaşului.

  Vasile Baciu era vesel ca şi când ar fi scăpat de o grijă mare. Se uita baţjocoritor la Ion, care se umfla în pene simţindu-se biruitor, şi-şi zicea mereu mai mulţumit: „Stai, melenaşule, stai să vezi tu cine-i Vasile Baciu!

  GLASUL IUBIRII.

  Capitolul VII.

  VASILE

  — Când măriţi o fată, e parcă ţi-ar arde casa! Oftă Herdelea încheind socotelile nunţii. Acu numai să fie cuminte şi fericită!

  Casa părea pustie fără Laura. Toţi vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns şi ce-o fi făcând, iar dăscăliţa şi Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucruşor rămas de la dânsa.

  Viaţa însă îşi reluă chiar de-a doua zi mersul ei obişnuit, nepăsătoare nici de dureri şi nici de bucurii. O scrisoare recomandată de la avocatul Lendvay vesti data licitaţiei de care avea groază doamna Herdelea, oricât îi explica Titu că e o simplă formalitate. Învăţătorul, îngrijorat în taină ca şi nevastă-sa şi doritor de compătimire şi încurajări care să-i risipească temerile, căută şi găsi un prilej să povestească şi lui Belciug toată încurcătura. Deşi stăruia între dinţi răceala, amândoi se prefăceau că nu ştiu nimic, iar Herdelea trăgea nădejdea acum să-l înduioşeze şi să netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în ce mai înfricoşat să nu-i facă vreo poznă cu locul casei. Belciug se miră, îl compătimi cu o pâlpâire stranie în ochi şi pe urmă îi spuse că va veni şi dânsul la licitaţie să-i dea o mână de ajutor, dacă va fi nevoie. Învăţătorul era mulţumit că l-a îmblânzit şi astfel îl va îndupleca mai lesne de-acuma să facă actul de donaţiune a locului, cum îi făgăduise când s-a apucat să-şi clădească încrezător casa. Totuşi nu îndrăzni să se spovedească nevestei sale care rămânea neclintită în antipatia ei faţă de „pămătuful” viclean. De altfel îndată a intervenit tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncând iar vălul uitării vremelnice peste necazurile zilei…

  În vinerea fixată, avocatul sosi de dimineaţă, dar se opri numai o clipă, să comunice învăţătorului că, având o afacere urgentă în Armadia, să-l aştepte înspre amiază, la întoarcere, pentru descurcarea formalităţilor.

  Acuma Herdelea se văzu nevoit să spună şi familiei, cu multe înconjururi şi menajamente, că Belciug, pentru orice eventualitate, are să vie la licitaţie… Dăscăliţa înţelese numaidecât că nu poate fi la mijloc lucru curat.

  — Ai să vezi, bărbate, că pămătuful umblă după vreo potlogărie! Zise ea cătrănindu-se. Ai să vezi! Pe cine nu suferă inima mea, să ştii că-i suflet de câine!

  Învăţătorul se încurcă, îndrugă protestări timide ca „doar n-o fi nici el aşa de hapsân, că-i popă şi ar fi ruşine”… Acestea însă întăriră mai mult neîncrederea doamnei Herdelea, încât, deşi făcuse planul să se ducă cu Ghighi prin sat să tocmească două femei pentru săpatul grădinii şi una la rufe, se răzgândi şi rămase acasă.

  — Barem să fiu aici şi eu, că tu, cât eşti de papălapte, ai fi în stare să închizi ochii la toate neruşinările!

  Belciug zărise trecând trăsura avocatului, se grăbise, dar ajunse totuşi prea târziu. Nepricepând, intră în casă, zâmbitor. Herdelea îi explică lucrurile foarte zăpăcit, trăgând mereu cu ochiul spre dăscăliţa care bufnea fără să fi răspuns măcar la bineţele dulcege ale preotului. Spre a ocoli o ciocnire primejdioasă, învăţătorul se aşeză cu Belciug în pridvor la taifas, până se va întoarce ungurul. Era o zi de primăvară minunată, cu miresme de flori de câmp în aer, cu un cer ca o oglindă fermecată. Peste drum, Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii plecaţi, ca şi când ar fi simţit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viaţă ce respira din toţi porii firii redeşteptate.

  Preotul se gândea mereu c-ar fi mai bine să plece, şi cu toate acestea şedea