tovărăşie în singurătatea ce o înconjura, întoarse faţa spre George, în ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată toate îndoielile. Pe buzele ei înfiori un zâmbet în vreme ce lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujoraţi.

  — Te iubesc! Murmură bărbatul, strângându-i mai puternic mijlocul.

  Cuvântul răscoli adânc sufletul Laurei. Se lipi de umărul lui George, dându-şi seama acuma că vorba lui e în stare să-i vrăjească o lume nouă, tot atât de dragă şi poate mai bună decât aceea care a rămas în urmă. Şi buzele ei răspunseră încrezătoare:

  — Te iubesc!

  Din clipa când Vasile Baciu, în faţa peţitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beţie de fericire şi de încredere. Era atât de plin de sine însuşi încât se gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petic de pădure, şi habar nu mai avea nici de Vasile şi mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ţinut de zestre… Doar când îi pomenea numele cineva, îşi aducea aminte că şi ea mai este pe lume, şi se încrunta uşor.

  În schimb Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau ruşinea şi bătăile şi suferinţele. Ea nu ştia nici de planuri, nici de vicleşuguri… Sufletul ei dornic de iubire aştepta împlinirea visului ca o mântuire şi gura ei şoptea numele lui cu aceeaşi nerăbdare plăcută ca şi în nopţile bune de odinioară.

  Nunta ţinu trei zile, după obicei… Sâmbătă porni tot alaiul, în căruţe, la notar, în Jidoviţa. În frunte călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarn îşi frângeau degetele cântând şi totuşi nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu druştele, apoi o brişcă cu naşii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruţă cu părinţii mirilor şi câteva feţe mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete ce chiuiau şi se zbenguiau.

  De-abia acum înţelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana şi că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de câteva luni. I se părea o străină şi nu-i venea să creadă că în pântecele ei se plămădeşte o fiinţă din sângele lui… O privea şi se mira c-a putut el săruta şi îmbrăţişa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduţi în cap de plâns, cu obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii, şi care, împopoţonată cum era astăzi, părea şi mai urâtă. În aceeaşi vreme genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana şi-o alesese druşcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaş.

  Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roşii, umede şi pline, cu ochii albaştri şi limpezi ca cerul de vară şi avea în toată înfăţişarea o veselie sănătoasă pe care se silea şi nu izbutea s-o ascundă. Ion îşi aduse aminte cum a strâns-o în braţe astă-toamnă şi mai înainte, cât i-a fost de dragă şi cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era ruşine că acuma se însoară cu alta şi de ruşine îl bufnea un râs prostesc şi nu-şi putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăruitoare pe fată o zăpăcea şi o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită şi aproape înfricoşată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată din sat, deoarece îşi zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi ademenit altele.

  După ce îi însemnă în registru şi le citi pe ungureşte cele cuvenite, notarul aruncă ochii spre pântecele miresei, zâmbi şi zise neoficial:

  — Văd că v-aţi grăbit… Nu face nimic, să fie cu noroc!

  Ion râse cu poftă, ca şi ceilalţi bărbaţi, dar îndată îşi luă seama şi, părându-i-se că notarul a vrut să-şi bată joc de urâţenia Anei, se uită repede la Florica ce stătea cu ochii în pământ, stăpânindu-se anevoie să nu izbucnească într-un râs zburdalnic. Coborând din cancelarie şi pe când în curte trosneau pistoalele, Ion se gândi deodată: „Adică ce ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de urâţenia asta? I.

  Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile şi adăugă în sine cu dispreţ: „Şi să rămân tot calic… pentru o muiere! Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?”

  Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru biserica cea nouă, făcu o slujbă frumoasă ca la domni, deşi faptul că cununau soţii Herdelea îi cam ciuntise încrederea. Lui Ion i se păru că şi popa s-a uitat baţjocoritor la Ana, ceea ce iar îi răscoli în inimă dragostea cu Florica.

  Ospăţul era la socrul cel mic. Câteva vedre de rachiu îndulcit răscoliră curând veselia oaspeţilor. Urările şi chiuiturile se încrucişau şi se ciocneau în aerul îngroşat de mirosuri grele.

  Vasile Baciu se îmbată cel dintâi, încântat că i s-a împlinit planul, strigând întruna ginerelui său cu un glas ciudat şi trăgând şiret cu ochiul:

  — Lasă că-ţi dau eu ţie pământ… N-ai grijă… Îţi dau, îţi dau!

  Starostele nunţii, Macedon Cercetaşu, vorbea numai în versuri, cum şade bine unui staroste isteţ, amestecând însă în toate nepreţuitele lui comenzi milităreşti… În casă, în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii îşi alungau oboseala cu rachiu… Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi şi cu un linguroi uriaş în mână, umbla printre mesele încărcate, lăudându-şi mâncările şi chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tun. Naşii veniră la ospăţ împreună cu Titu şi Ghighi, şi vorbiră mult despre Laura cu fruntaşii ce-i înconjurau, ciocnind totuşi în sănătatea mirilor şi spunând tuturor că tinerii sunt foarte potriviţi şi o să trăiască bine.

  Pe la miezul nopţii urma să joace pe bani mireasa. Fiindcă Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea