poate să le dăruiască lucrul cel mai de preţ şi anume câte o sărutare miresei şi mirelui, sau, dacă i-e ruşine, poate să le dea pe amândouă miresei care însă să fie obligată a transmite una mirelui. În Jidoviţa, notarul Stoessel primi pe distinşii nuntaşi cu toate onorurile, oficiind mai patetic formele cununiei civile. La sfârşit îşi îngădui să ţie şi un mic discurs în care spuse că e fericit c-a avut cinstea să împreune cu articole de lege două inimi atât de tinere şi pline de speranţe.

  Cununia fiind într-o duminică, biserica cu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumuseţea şi gingăşia Laurei, dar şi înfăţişarea simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele ei erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mişcate păreau Elvira Filipoiu şi Lenica Spătaru, ele fiind şi domnişoare de onoare.

  Şase preoţi, între ei şi Belciug pe care Herdelea îl poftise înadins ca să nu mai observe şi armadienii neînţelegerile lor, în frunte cu protopopul bătrân, le binecuvântară legătura, iar corul studenţilor cântă parcă mai mişcător ca întotdeauna. Când protopopul le puse întrebarea solemnă, mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; mireasa însă rosti un „da” atât de mititel şi de timid, parcă i-ar fi fost ruşine să n-o audă lumea, în clipa aceea doamna Herdelea nu se mai putu stăpâni şi izbucni într-un hohot de plâns, ceea ce înduioşă pe toţi şi făcu chiar pe Laura să lăcrimeze puţin, ca să se adeverească vorba că nu s-a pomenit mireasă care să nu plângă puţintel.

  Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi. Mireasa zăbovi puţin până se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, şi o pălărioară foarte drăgălaşă, căci era hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriţi să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puţin o săptămână, săptămâna de miere… Aici primiră felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roşi până-n vârful nasului, deoarece domnii mai îndrăzneţi îi doreau îndeosebi odrasle numeroase. La masă de-abia atinseră mâncările şi băuturile. De altfel muzica faimosului Goghi din Bistriţa le sporea amândurora emoţia.

  Apoi George şopti ceva Laurei şi amândoi se ridicară. Lăutarii intonară un marş nupţial care-i petrecu până jos în stradă unde îi aştepta cea mai bună trăsură din Armadia, să-i ducă la Bistriţa, iar de-acolo să-şi continue călătoria cu trenul.

  Doamna Herdelea îmbrăţişă lung pe Laura, înmuindu-se reciproc în lacrimi. Fiindcă Ghighi plânsese câte puţin toată ziua, acum izbuti s-o sărute fără bocete, deşi tremura de durere. Despărţirile ţinură vreun sfert de ceas, urmând la rând Herdelea şi Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de părinţii şi fraţii lui… Şi tot timpul ţiganii cântau marşul nupţial, pe când sus, în ferestre, invitaţii priveau curioşi şi mişcaţi, iar jos, în stradă, o mulţime de lume căsca gura şi asculta muzica.

  În sfârşit mirii se suiră în trăsură şi vizitiul dădu bici cailor. Batiste multe fâlfâiră în vânt, noi valuri de lacrimi se revărsară.

  — Drum bun! Să ne scrieţi! De pretutindeni! Negreşit! Adio!

  Trăsura se depărtă şi se micşoră repede. Într-însa o batistă mică albă flutura neobosită, ca o aripă speriată. Pe urmă şoseaua înghiţi şi trăsura şi batista… Rudele se întoarseră la musafiri… Începură toasturile, urmară glumele şi veselia până ce deodată muzica atacă un vals lin, legănat, care ademeni tineretul… Mândru şi înduioşat, Herdelea umbla mereu de ici-colo, ciocnind cu unu, zâmbind cu alţii, căutând să vadă pe toţi mulţumiţi. El era azi omul cel mai fericit de pe pământ. Ziua de mâine cine ştie ce-o mai aduce. Grijile şi necazurile sunt veşnice, pe când fericirea e atât de nestatornică…

  În vremea aceasta însă trăsura cu tinerii căsătoriţi alerga grăbită, trecu iute prin Jidoviţa şi se îndreptă spre Pripas. Laura şedea buimăcită, cu ochii drept înainte, neîndrăznind să se uite la „bărbatul” ei. Inima i se topea într-o tristeţe nelămurită. Vedea cum rămân în urmă râpile, livezile, lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereţii ei, care i-au fost atât de dragi şi pe care îi părăseşte acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se legăna şi parcă-i zicea adio, mut şi totuşi înţelegător… George i se părea mai străin ca oricând şi se mira cum pleacă ea alături de un străin într-o lume străină şi necunoscută, lăsând aici lumea care o iubea şi pe care o iubea. Prin minte îi fulgera întrebarea înfricoşată: „Cine-istrăinul acesta?”

  În Pripas opri trăsura în faţa casei părinteşti. Coborî şi făcu câţiva paşi în ogradă, privind însetată pereţii albi cu ferestrele speriate şi coperişul cârpit ici-colo cu şindrilă nouă, ca şi când ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în lumina ochilor. Camele casei se gudură la picioarele ei şi-i linse vârful pantofilor, parcă ar fi simţit că pleacă departe aceea care nu uita niciodată să-i arunce de mâncare. Laura îl mângâie ca pe un prieten şi şopti cu genele umede:

  — Adio, Hector, adio… Acuma plec…

  Apoi trăsura porni înainte. Peste câteva clipe casa nu se mai vedea. În porţi ţăranii cunoscuţi se uitau miraţi după domnişoara care se duce cine ştie unde, scoteau pălăria şi rosteau urări pe care ea nu le auzea…

  În dealul de unde drumul coboară spre Săscuţa, Laura întoarse capul să mai vadă o dată satul ei împrăştiat între dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albăstrui. Apoi îşi îndreptă privirile numai înainte… Şoseaua albă, şerpuitoare, se zvârcolea sub picioarele cailor.

  Ochii Laurei erau plini de lacrimi şi sufletul ei atât de încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară jos din trăsura care o smulgea din lumea tinereţii… Atunci însă simţi cum îi cuprinde mijlocul un braţ ocrotitor şi atingerea aceasta i se păru blândă ca o alinare şi ca o