plece la datorie. Dar cum l-a văzut, subinspectorul l-a şi mirosit că-i beat şi nici nu l-a mai lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunându-i să se considere suspendat şi să se bucure dacă nu va propune ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din învăţământ.

  — Ce-o să ne facem acuma! Urlă Roza frângându-şi mâinile. Unde să ne ducem? Şi bietul Lang… bietul Lang! Dumneata ştii ce suflet nobil are şi cât e de bun! N-a zis nimic, nu s-a plâns nimănui, dar eu văd cum suferă… O, Doamne, Doamne! Spune dumneata dacă asta e dreptate!

  Îi zicea „dumneata” şi Titu simţea că aşa se cuvenea şi parcă se bucura că lucrurile au luat întorsătura aceasta. Îi spuse câteva cuvinte banale de încurajare şi vorbind se gândea: „A murit o femeie! S-a stins o iubire în sufletul meu… Sau poate că nici n-a fost iubire? De-ar fi fost adevărată, moartea ei mi-ar durea… Nu, nu, n-a fost iubire… Un foc de paie… N-am iubit-o şi nu m-a iubit, şi cu toate acestea ne-am strâns în braţe, ne-am jurat credmţă, ne-am minţit… Ridicol! Ridicol! Ridicol!”

  Îi venea chiar să-i trântească şi ei cuvântul acesta, drept mângâiere. Numai sosirea lui Lang i-a scăpat din situaţia care i se părea mai mult phcticoasă decât tristă. Lang era beat şi zâmbea ca un filosof care a găsit taina fericirii:

  — Ai auzit ce mi-a făcut măgarul? Ha, ha, şi crede el că m-a turtit pe mine! El, pe mine! Ce idiot! Bah, un hoţ, o canahe, un mizerabil… gata! Nu-i pot face onoarea nici să-l înjur! Rozica, mai e cumva vreun strop de rachiu? Aide, dă-ne un păhărel! Vivat, Titule! Trăiască victimele, jos călău!

  Când spuse Titu acasă ce-a păţit Lang, doamna Herdelea zise cu dispreţ:

  — El ca el, vai de zilele lui… Dar ea-i o blestemată fără pereche… Dacă a fost ea în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului… Ţi-e şi scârbă!

  Titu se roşi ca şi când i-ar fi şfichiuit obrajii cu un bici de foc: „Vasăzică în vreme ce eu o purtam în suflet şiân visuri, ea…”

  În ziua când veni avocatul Lendvay cu sechestrul, fetele şi doamna Herdelea, ca să nu fie obligate a vedea asemenea umilinţă, plecară în Armadia la doamna Filipoiu să se sfătuiască asupra ultimelor amănunte pnvitoare la nunta Laurei şi să ia de la tipografie invitaţiile tipănte pe hârtie sidefată, să le trimită din vreme tuturor. Avocatul, de altfel, isprăvi toată afacerea în câteva minute, încât Titu se prăpădi de râs seara, când femeile se înapoiară din Armadia frânte de oboseală.

  Înfngurarea nunţii stăpânea de-acuma toată casa… Rochia de mireasă era gata. O lucrase însăşi Laura şi o făcuse o minunăţie. Încercând-o ultima oară, înainte de-a o pune în dulap până în clipa cea mare, toată familia a izbucnit în aplauze de admiraţie, atât era Laura de frumoasă într-însa… Tot salonul era alandala de rufele mirosind a nou, de rochiile şi hainele împrăştiate pe toate mobilele şi prin toate colţurile.

  Cu trei zile înainte sosi George Pintea şi trase la hotel în Armadia, dar stând de dimineaţa până seara în Pripas, neclintit de lângă Laura. Amândoi erau foarte mişcaţi şi vorbeau cu o plăcere amestecată cu groază de ceremomile care le vor da dreptul să nu-şi mai ascundă iubirea în faţa nimănui.

  Laura slăbise puţin, dar aşa îi şedea mult mai bine, îndeosebi cu ochii veşnic umezi şi strălucitori de o nerăbdare nelămurită. Acuma toate îndoielile i se părea c-au părăsit-o şi se simţea mulţumită văzând pe Pintea alături de ea. Îi tremura inima ca sub o mângâiere blândă. „Mi-e drag! Se gândea dânsa înduioşată. Sărăcuţul! Şi cum nu-l puteam suferi odinioară! Mare neroadă am fost!”

  Ghighi, băgând de seamă că-i face plăcere, îi repeta întruna că o invidiază.

  — Spui adevărat, Ghighiţă? Crezi tu că voi fi fencită?

  — O, cât aş vrea să fiu în locul tău! Minţea Ghighi care, în sufletul ei, nu înţelegea cum poate să ia o fată frumoasă şi rară ca Laura pe un omuleţ care nu ştie nici măcar să danseze ca lumea.

  Pintea era foarte galant şi aducea mereu mai ales bomboane, fiindcă Laura le împărţea cu el, după ce muşca din fiecare cu guriţa ei, încât îndrăgostitul mire se jura că n-a mai gustat niciodată asemenea bunătăţi. În ajunul nunţii însă George veni cu nişte daruri care îi uimiră pe toţi: un inel cu un briliant împresurat cu rubine ca nişte vârfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, şi un colan de platină cu o cruciuliţă de aur având la fiecare capăt câte-o steluţă de smaragd.

  — Pupă-l! Strigă învăţătorul văzând bogăţiile acestea strălucitoare, iar cum Laura, zăpăcită de bucurie, stătea ţintită locului, o luă de mână şi îi făcu vânt în braţele mirelui, îndemnând-o cu însufleţire: Pupă-l, Laura, n-auzi? Pupă-l!

  În dimineaţa cununiei sosiră părinţii lui George şi fraţii lui mai mici, Marcu şi Vasile. Ceilalţi, fiind împrăştiaţi prea departe prin lume, n-au putut veni, dar toţi au trimis telegrame de felicitări pe care Bălan de la poşta din Armadia avea grijă să le transmită îndată la Pripas prin curieri ocazionali. Amândoi fraţii mirelui îndrăgiră pe Laura şi făcură curte Ghighiţei, încât ea îi găsea mult mai drăguţi ca pe George.

  În faţa cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mâna goală, Herdelea oferi tinerilor „din partea bătrânilor” un serviciu de cafea cu lapte, modest şi frumos. Tot atunci Titu dărui lui George o tabacheră de piele de crocodil, cumpărată din banii lui.

  — Eu vă dau ceva ce n-o să vă dea nimeni, căci toţi se gândesc numai la mireasă… Ei bine, eu m-am gândit la mire, fiindcă mi-e mai drag ca mireasa! Vorbi dânsul mângâind pe Laura.

  Ghighi se porni pe plâns văzând că numai ea n-are ce să le ofere, până ce noul ei curtezan şi cumnat Marcu îi spuse că, dimpotrivă, ea