— O, bată-te mânia lui Dumnezeu, că acru mai eşti! Oftă, dădu drumul copiilor şi porni spre casă cu capul în pământ.

  — Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! Se gândi dânsul abătut. Numai cinci ani… numai cinci ani să-mi mai ajute Dumnezeu! Pe urmă ai dracului să fie toţi inspectorii din lume… Din pensioara mea voi trăi şi eu omeneşte cu baba, că până atunci poate să se aşeze şi copiii, dacă o vrea Atotputernicul.

  El, care-şi bătea joc de dăscăliţă pentru că bolborosea mereu rugăciuni, acuma, când nevoile şi neplăcerile se ţineau de dânsul ca scaiul de oaie, îşi punea toată nădejdea în puterea cerească şi-şi întărea inima înălţându-şi cugetul fierbinte şi umilit spre Dumnezeu.

  Seara, după cină, pe când Herdelea povestea amănunţit vizita subinspectorului, se pomeniră în casă cu Ion, cu o înfăţişare foarte fericită, răspândind parcă numai bucurie în jurul lui. Familia învăţătorului rămase trăsnită de îndrăzneala aceasta. Titu, încetul cu încetul, spusese totuşi surorilor lui şi apoi mamei cum a trădat Ion pe Herdelea şi că urmarea poate să fie o mare nenorocire. Aceasta, precum şi purtarea flăcăului în vremea din urmă, făcuse ca acuma să fie privit drept cel mai netrebnic om din sat. Astfel, fără a-i răspunde la bună seara, dăscăliţa, tremurând de mânie şi scăpărând scântei din ochi, se năpusti asupra lui:

  — Gros obraz ai, becisnicule, dacă, după ticăloşiile pe care le-ai făcut învăţătorului, mai îndrăzneşti să ne treci pragul!

  Ion însă nu se sfii deloc şi zise liniştit şi supus, dar cu aceeaşi faţă mulţumită:

  — Amu iertaţi-mă! Zău, doamnă, iertaţi-mă!

  — Apoi da, acuma să te iertăm după ce ţi-ai bătut joc de noi cum ţi-a plăcut! Strigă doamna Herdelea. Cât te-am ajutat noi şi te-am ogoit, nu-i vrednic capul tău. Iar drept mulţumire te-ai dus şi ne-ai vândut ca luda!

  — Ce-a fost a trecut, vorbi flăcăul iarăşi mai cald. A trecut… Toate au trecut… Câte-am păţit şi-am pătimit eu, numai Dumnezeu le ştie… Am greşit, văd bine, dar…

  — Greşeala ta însă poate să mă bage pe mine în temniţă şi să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! Îl întrerupse învăţătorul care, mai moale ca toţi, se şi îmblânzise puţin.

  — Ai să vezi dumneata cum oi îndrepta eu tot ce-am stri-cat… Nu-ţi fie frică, domnule învăţător! Am să stau eu în temniţă oricât, un an, zece, dar dumitale n-are să ţi se smintească nici un fir de păr! Credeţi-mă şi pe mine astă dată! Că azi sunt şi eu fericit, domnule învăţător! Amu am pământ, am de toate… Amu numai sănătate să-mi dea Domnul!

  — Să-ţi fie de bine! Murmură iar Herdelea mai rece, amintindu-şi că învoiala dintre Ion şi Vasile s-a făcut în urma intervenţiei lui Belciug.

  Flăcăul întoarse ochii pe rând spre fiecare din casă parc-ar fi cerut ajutor, dar toţi tăceau întunecaţi. După o pauză încurcată, tot el trebui să reînceapă:

  — Apoi uite de ce-am venit amu, domnule învăţător şi doamnă! Am venit să vă spun că nu mă mişc de-aici până nu-mi făgăduiţi să mă cununaţi dumneavoastră!

  Toată familia protestă într-un singur glas, deşi toţi fură mişcaţi de rugămintea ticălosului. Titu, care până atunci se făcuse că citeşte spre a nu fi nevoit să vadă pe trădătorul lor, acuma ridică puţin nasul, se uită la dânsul şi se miră cât era de schimbat la faţă. Părea mai smead şi mai hotărât. Pielea i se lipea şi lucea pe umerii obrajilor, iar în ochi avea o lumină mândră de biruitor.

  Herdelea se codi îndelung, că năşitul înseamnă cheltu-ială mare, că tocmai şi el are sarcini multe cu nunta domnişoarei, că de ce nu-l cunună popa… Dar Ion se jură că mai bine strică toată învoiala, decât să se gândească la alţi naşi, îl încredinţă că nu trebuie să cheltuiască nici un ban şi în sfârşit stărui atât de mult şi atât de călduros încât învăţătorul fu nevoit să primească:

  — Bine, Ioane, bine… S-o facem şi pe asta, că multe am mai făcut noi pentru tine şi de puţină recunoştinţă am avut parte… Dar poate de aci încolo să fim mai norocoşi!

  Ion, plecând, sărută mâna, întâi domnului ş-apoi doamnei, ceea ce îndemnă pe dăscăliţă să zică mai potolită:

  — E mare ticălos, dar cel puţin are inimă bună, săracul!

  Titu iar păţea ca odinioară: umbla după Roza şi n-o putea întâlni. Doar că azi parcă nu mai era atât de nerăbdător ca atunci. Acuma avea o emoţie stranie care-l făcea să nu se prăpădească cu firea pentru a o vedea.

  Dorea chiar s-o nimerească, de s-ar putea, într-o clipă când să fie şi Lang acasă, sau oricine, numai să nu fie îndată singuri.

  A doua zi după vizita subinspectorului, Titu porni din nou spre Jidoviţa şi bătu la uşa în faţa căreia îi tremurase inima de fericire de atâtea ori. Găsi pe Roza singură, plângând, într-un halat murdar de stambă, cu părul vâlvoi. „Asta să fie femeia pe care am iubit-o cu atâta patimă acum abia două luni?” se gândi dânsul, sărutându-l mâna foarte jenat.

  Stătu încurcat câteva clipe, iar femeia plânse mai cu foc, parcă, revărsându-şi durerea în faţa lui, ar fi căutat să-i trezească mai multă compătimire. Titu însă nu vedea decât o schimonosire a gurii pe care a sărutat-o, şi-şi zicea întruna uluit: „Şi ce frumoasă mi se părea atunci!”

  Apoi doamna Lang îi spuse printre şiroaie de lacrimi că ea e cea mai nenorocită fiinţă pe lume fiindcă, după toate celelalte, acuma a rămas şi pe drumuri. Subinspectorul Horvat a sosit ieri din senin şi, ducându-se la şcoală, n-a găsit acolo pe Lang care sforăia acasă, deoarece venise dimineaţa de la un chef din Armadia. A trimis după el şi l-a aşteptat aproape un ceas până ce l-a deşteptat ea şi l-a momit să se îmbrace şi să