Atât Herdelea, cât şi Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit nu le dădu răgaz, ci continuă îndată cu altă voce:

  — Pe urmă de ce n-ai venit la proces, domnule? Foarte rău! Foarte rău! Poate c-am fi căzut la învoială cu mai puţine cheltuieli… Acuma, ca să nu zici că-s om fără suflet şi că fug de o înţelegere cinstită, deşi sentinţa o am în geantă, totuşi îţi propun să…

  Să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitaţie – toate numai de formă, ca să fie asigurată casa Bernstein că nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urmă la licitaţie se va prezenta numai el, avocatul, va cumpăra în numele firmei toată mobila pe preţul ce-i mai datorează Herdelea, fără a ridica însă nimic din casă, iar învăţătorul va iscăli o poliţă nouă pentru toată suma împreună cu cheltuielile de proces şi de licitaţie.

  — Ei, şi ca să vezi ce inimă am, iacă, stabilim ziua sechestrului pentru după Paşti, joi, să faci şi dumneata sărbătorile în tihnă. Eu tot mai am joi şi alte afaceri în Armadia, aşa că te pot scuti de cheltuiala călătonei mele… Termenul licitaţiei îl vom fixa atunci… Aşa! Aide, dă mâna! Ne-am înţeles, vasăzică… Aş mai zăbovi, dar după-prânz, la cinci, am o licitaţie în Bistriţa, de la care nu pot lipsi… Vasăzică joi după Paşti, pe la nouă dimineaţa… Din partea mea poţi fi liniştit! Măcar de-ar fi căpcăunul de judecător om de înţeles ca mine… Ei, la revedere pe joi! Dânsul e fiul dumitale? Îmi pare foarte bine! La revedere!

  Herdelea nici nu apucase să deschidă gura. De altfel nici nu avea ce zice, căci era doar la discreţia avocatului care, dacă voia, îl putea face de ruşine tocmai în ajunul nunţii Laurei, vânzându-l cu toba tot din casă.

  — Lasă că-i bine aşa cum a zis ungurul, vorbi Titu văzând descurajarea tatălui său şi înţelegând acuma zbuciumările lui. Se pare om cumsecade… Cum îl cheamă, tată?

  — Cum, tu nu-l cunoşti pe Lendvay? Zise Herdelea, adăugând apoi cu o teamă aproape copilărească: Sechestru, licitaţie… vai de capul meu! Ce-o să zică mă-ta? Ce-o să zică Laura?

  — Adică, cum, ce-o să zică? Strigă tânărul înflăcărat. Dar nu le-ar fi ruşine să mai zică ceva? Pentru cine ai dumneata necazurile astea acuma, dacă nu pentru ele? Ori crezi că-s aşa de proaste să nu priceapă nici atâta? Mă mir că te mai gândeşti la ele… Apoi parcă cine ştie ce lucru mare-i un sechestru şi o licitaţie de formă! Că doar ţi-a spus, şi de zece ori, că sunt numai de formă…

  Mergând spre casă cu Titu, învăţătorul îşi mai uşură inima povestindu-i ce întorsătură a luat plângerea lui Ion şi că desigur chiar Ion l-a pârât că i-a făcut-o.

  — E o canalie şi Ion, fireşte! Zise Titu din ce în ce mai însufleţit, căci în afacerea aceasta el nu vedea decât că tatăl său e un martir al iubirii pentru ţăranul român. Dar ce are a face, tată! Trebuie să fii mândru că suferi fiindcă ai apărat pe un român, chiar dacă românul s-a întâmplat să fie un mişel… E o faptă superbă!

  — Dar tu nu-ţi închipuice urmări grele poate să aibă! Gemu bătrânul puţin mai îmbărbătat, gândindu-se la cuvintele judecătorului despre „calomnie” şi „tribunal”.

  — Cu cât vor fi mai grele, cu atât te vei ridica mai sus în stima tuturor! Zise tânărul invidios că nu este el în locul învăţătorului, să se poată lăuda pretutindeni cu sacrificiile lui pentru cauza neamului.

  Dăscăliţa şi fetele, auzind de sechestru şi de licitaţie, se aşternură pe bocete şi vaiete că ruşinea aceasta nemaipomenită are să distrugă norocul Laurei, fiindcă Pintea are să afle şi să-i întoarcă spatele… Ca să arate cât sunt de convinse că aşa are să fie, fetele nici nu mai continuară în ziua aceea lucrul la trusou, lăsând în maşina de cusut un cearşaf de plapumă aproape isprăvit, cu sumedenie de ajururi şi dantele şi cu monograma ei brodată frumos într-un colţ. Titu se sili toată după-amiaza şi toată seara să le explice că sunt proaste dacă nu vor sau nu pot să înţeleagă că e vorba numai de o formă. Femeile însă nu admiteau nici o lămurire şi Laura nu se linişti decât zicându-şi că ea nu va mai fi aici să-i crape obrajii de ruşine când vor veni cu toba să pângărească salonaşul în care şi-a ţesut ea visurile ei de fată… Fireşte că în asemenea atmosferă nici Herdelea şi nici Titu nu mai îndrăzniră să le mai pună în curent şi cu ameninţările judecătorului, deşi tânărul se lăudase că are să le spună tot din fir în păr.

  Având acuma un suflet cu care putea vorbi de temerile ce-l apăsau, învăţătorul se simţi mai înviorat şi mai uşurat. Până una-alta însă trebuia să vadă mai de aproape de şcoală, căci se putea lesne întâmpla să-i pice o vizită a subinspectorului care, după retragerea lui Cernatony, se va arăta desigur şi mai zelos ca în trecut, în nădejdea că o să fie numit el inspector. De aceea mai citea, nu lipsea de la şcoală, ca să fie pregătit pentru orice împrejurare. Râvna aceasta de altfel îi făcea bine risipindu-i puţin gândurile mohorâte.

  Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanţele Paştilor, se opri o caleaşcă falnică în faţa şcoln. Era subinspectorul Horvat care înadins venise aşa de târziu şi pe neaşteptate. Stătu în clasă vreo două ore, cercetând tot, ascultând pe toţi copiii, încurcându-i numai pe ungureşte şi strâmbându-se urât dacă nu-l înţelegeau… În sfârşit iscăli jurnalul-program şi spuse lui Herdelea, încruntat:

  — Ar fi bine să te ocupi mai mult şi mai serios… Îţi recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm!

  Trăsura plecă cu dânsul în goană, vrând să inspecteze în aceeaşi zi şi şcolile din Jidoviţa şi din Armadia.

  Herdelea, cu pălăria în