— Ce înseamnă grijile noastre mărunte faţă de nevoile cele mari ale neamului! Strigă Titu cu gura plină. Nu e român, tată, cel ce pune interesele personale mai presus de cele obşteşti!

  Învăţătorul zâmbi trist şi, în vreme ce tânărul îşi dezvolta ideile naţionale, se gândi că tot aşa a fost odinioară şi dânsul, demult, până ce n-a ştiut ce sunt sarcinile vieţii, până ce nu a dat piept cu lumea. Deşteptarea a fost crâncenă. Visurile s-au spulberat mai repede ca închipuirea şi în locul lor s-a pomenit cu lupta istovitoare pentru ziua de mâine. Şi, vorbind parcă cu sine însuşi sau cu amintirea trecutului îndepărtat, rosti domol:

  — Ce bine ar fi dacă viaţa s-ar potrivi cu visurile, dacă omul ar putea trăi din visuri!

  În berărie era puţină lume. Doar câţiva profesori, care scăpaseră mai devreme de la liceu, şi vreo doi funcţionari de la Banca Someşană. Toţi întrebară pe Herdelea când e nunta dommşoarei Laura şi nu-l scoteau din „socrule” şi din felicitări zgomotoase. „Atâta mulţumire aş fi avut şi eu, şi acuma iat-o înecată într-un potop de nenorociri! Se gândea învăţătorul căutând să răspundă cât mai vesel. Se vede că aşa mi-a fost mie scris, să nu am în viaţă nici o bucurie deplină!”

  În prag se ivi deodată judecătorul, întovărăşit de un avocat ungur din Bistriţa, reprezentantul casei Bernstein. Cum îl zări, Herdelea tresări, se făcu ca ceara şi, fără să vrea, bătu în masă cu paharul gol, murmurând:

  — Chelner, plata!

  — Mai stai, tată, ce Dumnezeu, că doar nu arde! Zise Titu surpnns că tatăl său vrea să plece tocmai când începe să vie lume mai bună.

  Judecătorul îşi roti privirea prin sală, văzu pe Herdelea şi avu un gest de neplăcere pe care acesta îl prinse, deşi numai cu coada ochiului. Pe urmă se aşeză la o masă aproape, tocmai în faţa învăţătorului, continuând a se întreţine cu avocatul care nu se sinchisea de nimeni, cufundat cum era să-i explice ceva. Herdelea nu îndrăznea să ridice ochii, dar simţea că privirea judecătorului îl sfredeleşte. Nemaiputând-o suferi, îşi luă inima în dinţi şi se uită drept în ochii vrăjmaşi, plecând apoi capul în semn de salutare. Judecătorul nu răspunse, ci-l măsură cu aceeaşi căutătură rece.

  Şi pe când dânsul se perpelea astfel, Titu, cu glas mai scăzut, îi sporovăia de poporul nostru, de idealul suprem, de chemarea imperioasă… Vorbele lui răsunau în urechile bătrânului ca un bâzâit obositor.

  Peste câteva minute judecătorul puse uşor mâna pe braţul avocatului, ca să-l întrerupă, şi apoi îi zise brusc lui Herdelea, cu o voce moale, dar pe atât mai pătrunzătoare:

  — Ştii că ştiu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot!

  — Cum? Întrebă învăţătorul năucit de spaimă.

  — Ia, te rog, nu te mai preface! Din capul locului am bănuit că numai opera dumitale poate să fie… Ei, acuma ştiu că nu m-am înşelat în bănuiala mea… Fireşte, nu face nimic. Eu te onoram cu prietenia mea, pe când dumneata mă calomniai la mimster şi umblai să-mi zdrobeşti cariera. A, desigur, nu face nimic… Dar nu înţeleg de ce ai fost laş şi m-ai minţit când te-am întrebat deunăzi? Atâta curaj puteai să ai şi dumneata!

  — Domnule judecător, trebuie să ştiţi… vă rog… O explicaţie sinceră, negreşit că va… Căci nu se poate astfel să… Vă rog foarte mult! Bâlbâi Herdelea foarte umil gândindu-se să se apropie cu scaunul de masa judecătorului şi să-i ceară iertare; dar limba de-abia i se mai mişca de frică şi sub asprimea privirii în care simţea un clocot de ură.

  — Lasă, lasă, nu te maiosteni! Explicaţiile ai să le dai tribunalului… Sper că nu te aştepţi să fu cruţat, cum nici dumneata nu m-ai cruţat pe mine! Sper! Zise judecătorul cu un râs ciudat şi punând iar mâna pe braţul avocatului ca să-şi urmeze vorba.

  Titu ascultase uluit obrăzniciile judecătorului şi se ruşină văzând umilinţa şi groaza tatălui său.

  — Ce-i, ce s-a întâmplat? Întrebă de mai multe ori, trăgându-l de mânecă, fără a primi vreun răspuns, căci bătrânul rămăsese cu ochii ţintă la judecător, aşteptând parcă să-i mai întâlnească privirea, să-l roage, să-i arate toată deznădejdea şi teama, şi să-l îmblânzească. Judecătorul însă nu-l mai luă în seamă, ca şi când pentru dânsul nici n-ar mai exista un Herdelea. În schimb, după un răstimp, se întoarse avocatul şi-i spuse grăbit, negustoreşte:

  — A, domnul Herdelea! Nici nu te văzusem… Avem ceva de vorbit împreună… De ce n-ai venit azi la proces?

  Învăţătorul îşi croi în minte un răspuns, dar, până să deschidă el gura, avocatul îşi reluase convorbirea cu judecătorul, mai aprinsă.

  Herdelea simţi o moliciune mare în tot corpul, iar vederea i se tulbură încât i se păru că e apucat într-un vârtej ameţitor din care zadarnic se zbate să se desprindă. Auzea ca prin vis întrebările lui Titu, curioase şi nerăbdătoare, „ce este, ce este?” şi în acelaşitimp vorbele avocatului, topite într-o uruială întreruptă din când în când de glasul judecătorului, atât de cunoscut şi atât de îngrozitor. Clătina mereu din cap cu o înfăţişare desperată şi cu nişte ochi arşi de întrebarea: „Ce vreţi cu mine? Ce vreţi? Ce vreţi?” Vârtejul însă vuia neîncetat în creierii lui, într-un târziu apoi uruitul vorbelor avocatului încetă, judecătorul dispăru şi lumea parcă reintra în făgaşul ei obişnuit. Pe ferestrele mari, în odaia plină de miros de mâncări şi băuturi, băteau fâşii largi de lumină albă primăvăratică, înseninându-i sufletul. Acuma toate mesele erau ocupate. În aerul cald se ciocneau crâmpeie de convorbiri, râsete zgomotoase, strigăte flămânde şi zângăniri de farfurii şi de tacâmuri… Şi la masa lui, lângă Titu, se aşeză avocatul ungur cu o figură nepăsătoare care însă voia să pară îngrijorată şi compătimitoare.

  — Judecătorul e foarte supărat… Ai intrat în belea mare cu dânsul… Şi e o fire câinoasă