fără salon, nu lăsase niciodată să se adune mai mult de două-trei şi se ducea chiar ea să pună banii la poştă. De când a intervenit însă bobota măritişului, Laura nu s-a mai interesat, iar bătrânul, având destule alte cheltuieli urgente, şi-a zis că jidanul poate să mai aştepte şi a ascuns somaţiile ce-i veneau în fiecare lună tot mai ameninţătoare, ca să nu le vadă fetele şi să-i aprindă paie în cap. Pe urmă, după ce se adunară multe rate, îşi găsi scuza că nu poate plăti o sumă aşa de mare, şi că va aranja lucrurile după nunta Laurei, când va maiscăpa de greutăţi… Acuma iată că firma a pierdut răbdarea şi-i cere să achite imediat atât ratele din urmă, cât şi pe cele viitoare, conform contractului, peste trei sute de coroane.

  — Trei sute de coroane! Murmură Herdelea cu un surâs desperat. Şi tocmai azi, în preajma nunţii!

  Până acasă cumpăni bine toată nenorocirea. Că nu poate plăti acum asemenea sumă, era sigur. Vasăzică trebuie să se silească mai ales să câştige timp până după nunta fetei. De aici are să pornească cu socotelile… Întâi şi întâi n-are să arate acasă citaţia şi nici să pomenească despre judecată, spre a evita certurile, lacnmile, blestemele şi spaima familiei. Toate are să le descurce el liniştit, fără zvâcniri zgomotoase. Din nefericire, termenul judecăţii e înainte de Paşte. Asta-i mai greu. Dar fiindcă tot nu poate plăti şi nici n-are altă apărare, afară de sărăcie, de ce s-ar mai duce la judecată. Lasă să-l condamne. Poliţa tot nu cunoaşte amânări. Pe urmă se va învoi el cu avocatul firmei cumva, poate acoperind cheltuielile de judecată şi reluând ratele… Până atunci trec sărbătorile, trece nunta Laurei şi se mai simplifică lucrurile…

  Intră acasă vesel, ca şi când ar fi câştigat la loterie. Deşi citaţia îl ardea în buzunar, luă pe dăscăhţă de mijloc, o învârti de câteva ori tinereşte şi o pupă ţocăind pe amândoi obrajii, stârnind râsul fetelor şi indignarea doamnei Herdelea care, smulgându-se din braţele lui, îl ocărî:

  — Ho, nebunule! Nu ţi-i ruşine, om bătrân şifără minte, măcar de copiii ăştia care te văd şi te judecă!

  Cum neplăcerile nu vin niciodată singure, în preziua judecăţii, pe înserate, tocmai când se aşteptau mai puţin şi chiar vorbeau de cât se jertfeşte bietul băiat într-o slujbă ingrată pentru ambiţiile unui poet, iată că se deschide uşa şi apare însuşi Titu, zâmbitor aducând şi poşta din Jidoviţa împreună cu o circulară prin care Herdelea era înştiinţat că inspectorul Cernatony, protectorul lui, a trecut la pensie şi că, până la numirea titularului, a fost însărcinat subinspectorul Horvat să-i ţină locul. „Se vede că s-au îngrămădit numai pe capul meu toate nenorocirile!” se gândi Herdelea posomorât.

  Titu ponegri din răsputeri pe „jidanul din Gargalău” care umbla să-l facă unealta lui întru apăsarea românilor din comună şi se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul acela de străini unde la fiecare pas trebuia să îndure jigniri în sentimentele lui cele mai sfinte. Dăscăliţa şi fetele îl lăudară că bine a făcut de n-a mai stat în serviciul unui renegat nesimţitor. Învăţătorul înţelegea însă numai atâta, că tânărul a fost concediat şi a rămas iar fără pâine, ceea ce însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunţit de necazuri, tocmai acum când grijile au început să-l copleşească mai rău. Mai dureroasă era totuşi ştirea despre retragerea bătrânului Cernatony, căci ridica la orizont ameninţarea întregii lui cariere dăscăleşti. Cernatony a fost om de suflet şi a trecut multe cu vederea; Horvat, urmaşul lui, însă e un ungur furios care şi până acuma a încercat să-i facă zile fripte, veşnic nemulţumit că copiii din Pripas nu vorbesc ungureşte.

  Anevoie a putut închide ochii Herdelea în noaptea aceea. Grijile îl năpădeau ca nişte stafii mânioase, îl împresurau şi-l chinuiau. Somnul sănătos al celorlalţi parcă îi mărea suferinţa. Cumplit e să-ţi porţi singur crucea, fără măcar să te poţi mângâia împărţind durerea cu cei dimprejur, cu cei ce sunt aşa de aproape şi totuşi nu pricep nimic… Poate niciodată povara vieţii n-a simţit-o mai apăsătoare şi viitorul mai întunecat…

  Dimineaţa porni spre Armadia, nu ca să se prezinte la proces, ci să fie pe-acolo, să afle cel puţin ce se urzeşte împotriva lui. Titu îl însoţi până la Jidoviţa, unde se opri să zică bună ziua cunoscuţilor şi prietenilor pe care nu i-a văzut de aproape două luni, dându-i întâlnire la prânz la berăria Rahova. Învăţătorul se învârţi prin Armadia, nerăbdător, intră la Banca Someşană, trecu pe la doctorul Filipoiu, care avea să fie naşul Laurei şi cu care mai vorbiră despre amănuntele nunţii. Titu n-avu norocul să găsească pe Roza Lang şi astfel sosi curând şi el în Armadia; îi veni nenorocita idee să facă o vizită Lucreţiei Dragu şi fu primit foarte rece, deoarece domnişoara era acum în vorbă senoasă cu profesorul Oprea. Mai hoinări prin târguşor, supărat din pricina Lucreţiei, iar spre amiază, nemaiavând ce face, se îndreptă spre berărie, unde găsi pe tatăl său la o masă, singur, cu o bere dinainte, mohorât. Tânărul începu să-i bată capul cu păţaniile lui din Gargalău şi să-i declame patetic despre menirea lui, despre planurile lui şi despre revelaţia ce a avut-o în faţa primejdiei ungureşti. Herdelea tăcu multă vreme abătut, apoi văzând că Titu nu mai încetează, îl întrerupse cu o imputare dureroasă:

  — Tu parcă trăieşti în altă lume, dragul tatii! Tu alergi după visuri şi nu bagi de seamă că realitatea ne sugrumă, gata-gata să ne doboare!

  Titu rămase o clipă cu gura căscată şi, nesimţind amărăciunea din vorbele bătrânului, urmă cu un gest larg, măreţ:

  — Dumneata niciodată n-ai înţeles avânturile generoase! Şi în gând mai adăugă: „Nu degeaba sunt unii oameni prin Armadia care spun că tata e cam renegat… Cam au ei dreptate, cum se vede!”

  — Dar nici tu n-ai înţeles greutăţile noastre, cu toate că acum eşti om în toată firea şi ar trebui să fu