Aşa crezi? Dacă vei trece vreodată pe acolo, ai să-ţi aduci aminte de mine şi vei recunoaşte că n-am exagerat… Dumneavoastră, cei fanatici de-aici, nici nu vă puteţi închipui ce înseamnă România. Eu să am puterea în mână, v-aş aduna pe toţi şi v-aş tnmite pe socoteala statului să staţi măcar un an în paradisul dumitale. Sunt sigur că v-aş vindeca de iredentism. Căci, domnule, află că cei de dincolo nici nu vor să audă de dumneavoastră!

  — Asta-i culmea! Sări Titu.

  — Nu vor să audă, domnule, şi cei mai mulţi chiar vă urăsc, fiindcă i-aţi plictisit cu martirii dumneavoastră! De altfel transilvănenii au pe-acolo o poreclă foarte caracteristică. Când îi zici dumneata „frate”, el îţi zice „boanghină”!

  Fireşte, Titu nu credea nici o vorbă din ce-i povestea de rău notarul, ci îşi închipuia tocmai contrarul. Iar dacă Friedman scăpa din întâmplare şi câte un cuvânt mai bun, Titu se mândrea ca şi când lauda l-ar fi privit direct pe dânsul.

  Zi cu zi simţea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib unguresc, mai ales că e silit să îndeplinească o slujbă nenorocită, îndreptată tocmai împotriva celor săraci şi năpăstuiţi. Lipsa lui de zel nu scăpa notarului care, în urma câtorva neglijenţe, îl pofti să facă mai puţină politică şi mai multă treabă, altminteri va fi nevoit să-şi caute un practicant mai harnic.

  Aproape de Paşti, Friedman îi ceru cu energie să înceapă îndată punerea sechestrului la cei în restanţă cu plata dărilor, explicându-i că, din pricina tărăgănelilor lui, s-a ales cu un avertisment fulgerător, el, notar bătrân şi conştiincios. Titu, jignit, porni prin sat, umblă toată ziua, şi seara se întoarse cu un car de zăloage, adunate însă numai de la unguri. Când află aceasta, Friedman se roşi de mânie şi-i declară, de-abia stăpânindu-se:

  — Dumneata vrei să mă amesteci în încurcături politice, mi se pare… Aşa nu mai merge, regret… Trebuie să ne despărţim!

  — Conştiinţa mea e curată, în orice caz! Răspunse Titu cu o demnitate însoţită de un zâmbet modest.

  În aceeaşi seară notarul îi făcu socoteala, îi plăti patruzeci şi cinci de coroane, iar a treia zi, fiind joi şi având treburi în Armadia, îl duse şi pe Titu până la berăria Rahova, de unde îl luase odinioară.

  Macedon Cercetaşu, îndată ce ieşi din biserică, aduse învăţătorului Herdelea ştirea că popa umblă să împace pe Ion cu Vasile Baciu şi că chiar i-a chemat la dânsul acasă pentru după-amiază să-i puie faţă-n faţă. Herdelea nu zise nimica, dar în sufletul lui se amărî. Purtarea lui Belciug i se părea revoltătoare. Caută adică să momească pe Ion ca să-i facă sânge rău? Sau poate astfel vrea să răsplătească flăcăului vreo infamie săvârşită faţă de binefăcătorul său? Îi veni în minte imputarea lui Ion şi acum înţelese de unde vine nerecunoştinţa lui: Belciug… „Vasăzică popa l-a ademenit să mă trădeze… Iată până unde merge murdăria unui cărturar! Se solidarizează cu un ţăran împotriva mea…”

  De altfel, de când îl oprise judecătorul înaintea liceului şi mai ales de când s-a întâmplat obrăznicia lui Ion, învăţătorul era aproape sigur că primejdia îl paşte rău din pricina jalbei nenorocite. Blestema în ascuns ceasul care l-a făcut să se înduioşeze de necazul flăcăului ticălos. Toată nădejdea îi fusese în ancheta pe care i-o anunţase Ghiţă Pop. Dacă judecătorul va fi găsit cât de puţin vinovat, atunci Herdelea e salvat. Deşi licărirea aceasta era atât de vagă, că şi lui i se părea himerică. Când însă, după obrăznicia lui Ion, a alergat în Armadia şi a aflat de la Ghiţă Pop că ancheta a trecut şi a constatat imparţialitatea judecătorului, dându-i toată dreptatea pentru felul cum a procedat, învăţătorul a început să se aştepte la orice. Copistul n-a fost în stare să-ispună prea multe amănunte, căci cercetarea s-a făcut în taină, ca să nu zdruncine autoritatea justiţiei; dar atâta tot a putut afla Herdelea că, printre cei dintâi, au fost ascultaţi Belciug, Ion şi Simion Lungu… Cum niciunul dintr-înşii nu i-a suflat lui nici o vorbă despre ce s-a petrecut, înseamnă că trebuie să se fi petrecut ceva rău pentru dânsul. Poate că, dacă ar fi vrut într-adevăr să ştie, Ion i-ar fi mărturisit tot, fără înconjur. Herdelea, în realitate, nu dorea siguranţa. Mai voia să creadă că până în cele din urmă se vor îndrepta toate în bine. Curiozitatea îl aţâţa, iar frica îl oprea, închidea ochii şi căuta să amâne cel puţin lovitura, dacă n-o poate ocoli, căci răul nu soseşte niciodată prea târziu… Şi aşa, în loc să cerceteze la obârşie unde ar fi putut găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei iscodind mereu pe Ghiţă Pop de la care ştia că nu poate culege nimic sigur.

  Umblând zadarnic pe la Ghiţă Pop, într-o după amiază frumoasă, notarul Stoessel din Jidoviţa îl strigă pe fereastră să-i dea o citaţie sosită de vreo trei zile şi pe care n-a avut ocazia să i-o trimită acasă. Herdelea păli. „S-a spart buba!” îşi zise dânsul, încredinţat că citaţia e în legătură cu afacerea judecătorului.

  Mai uluit fu însă văzând că e vorba de o nouă complicaţie. Era pârât să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein din Bistriţa de la care cumpărase acum trei ani mobila de salon în rate lunare de câte douăzeci de coroane. Herdelea nu fusese de părere să-şi mai îngreuieze leafa cu asemenea datorii zadarnice, mai ales că avea regulat reţineri pentru alte avansuri şi încurcături pe urma cărora creditorii încasau ce li se cuvenea direct de la percepţie. El zisese că, precum au stat fără salon atâţia ani de zile, ar mai putea sta până se vor mai uşura puţin. Dar fetele atâta l-au cicălit încât a trebuit să recunoască în cele din urmă că au dreptate şi că e nevoie de o odaie mai drăguţă unde să poată primi pe viitorii peţitori… Vreo doi ani de zile a şi plătit ratele la vreme, căci Laura, de frică să nu rămână iar