jumătate de ceas, încât flăcăul se miră cât s-a făcut Baciu de îngăduitor. Primi să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora. Deocamdată, după cununie, Ana se va muta la Glanetaşu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu viţel, o scroafă cu şapte purcei, un car nou şi altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese şi neveste tinere. În aceeaşi zi se duseră la notar pentru înştiinţările legale şi pe urmă la preot să facă strigările de cuviinţă aşa fel ca nunta să se serbeze chiar a doua duminică după Paşti.

  Din clipa aceasta Vasile Baciu trăi într-o zbuciumare parcă el ar fi fost mirele. Toată ziua nu-şi găsea locul şi nu mai ştia cum să-şi ascundă nerăbdarea. De teamă să nu scape vreo vorbă trădătoare nu mai dădea pe la Avrum, dar bea mai mult ca de obicei acasă. Acum i se părea că vremea trece prea anevoie şi-l rodea frica să nu-i strice cineva sau ceva socotelile.

  După întrevederea cu preotul român, Titu se simţea alt om, mai luminat, mai curat. Se gândi mult la viaţa lui de până atunci şi o găsi stearpă şi ruşinoasă. Parcă umblase prin lume cu ochii închişi, de nu văzuse nimic. Plăcerea lui de-a vorbi ungureşte i se părea acum nespus de caraghioasă. Ce folos că mâzgălise poezii, când sufletul lui fusese înţelenit de nesimţire? Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul lui? Ce să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice? „Menirea mea este să trăiesc în mijlocul neamului vitregit de soartă, să-i alin suferinţele, să-i simt durerile, să fiu sprijinul lui!” îşi zicea dânsul cu mândrie în clipele de însufleţire.

  Seara stătea tolănit pe canapeaua ce-i slujea drept pat, nu aprindea lumina şi făcea zeci de planuri de viitor, care de care mai vijelioase. Se vedea când cu făclia în mână, în fruntea unei mulţimi imense de ţărani, călăuzindu-i spre lupta de dezrobire, când rătăcitor din sat în sat mângâind jelaniile oamenilor năpăstuiţi, învăţându-l cum să-şi uşureze traiul şi aţâţând în sufletele lor focul nădejdii de mai bine, când în capul unui grup de soldaţi cu steagul tricolor fâlfâind în vânt… Îşi zugrăvea în minte chinurile ce le va îndura vitejeşte pentru poporul lui şi foarte deseori se visa în fundul unei temniţe, legat în lanţuri şi totuşi fericit în inimă, simţindu-se martir care prin jertfa sa trebuie să smulgă izbânda tuturor… Şi închipuinle acestea îi umpleau fiinţa de plăceri sufleteşti nebănuite.

  În lumina zilei însă zâmbea de visurile îndrăzneţe ca nişte aiurări bolnave şi-şi zicea că, în locul lor, ar fi mai frumos să făptuiască acuma ceva. Toate planurile şi hotărârile nu fac doi bani dacă rămân neîmplinite. Îl rodea nevoia de a porni îndată şi se necăjea că nu ştie ce ar putea face, parcă sub aripile sufletului i-ar atârna picioare de plumb… Avu o bucurie când îi dădu prin gând să rupă orice relaţii cu toţi ungurii şi să nu vorbească decât româneşte. Şi fiindcă la cancelarie trebuia să scrie ungureşte hârtiile oficiale, îl cuprinse scârba de slujba ce o făcea.

  Totuşi pe Roza Lang n-o uita şi chiar se gândea cum ar putea-o aşeza şi pe ea în cadrul vieţii lui noi, fără a-şi încurca năzuinţele. Îi era ruşine însă când îşi amintea că i-a declarat dragoste în ungureşte şi că întâia lui iubire pătimaşă e o unguroaică. Se consola doar zicându-şi că nu e imposibil ca Roza să fie ovreică, precum e şi Lang, iar atunci n-ar mai sta nici o piedică în faţa amorului lor, ştiut fiind că pentru ovrei nu există sentimentul naţional… Deoarece trecuseră câteva săptămâni de când se despărţise de ea, acuma n-o mai dorea cu atâta înverşunare, dar era sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebuneşte. De aceea hotărî că iubirea aceasta nu e în contrazicere deloc cu planurile lui şi că, în general, ura niciodată nu poate cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul liniştit, făcu legământ că o va învăţa şi pe ea româneşte.

  Acuma, după ce credea că şi-a tras o nouă linie călăuzitoare în viaţă, notarul Friedman îi era indiferent. În inima lui îl privea de la o înălţime foarte mare şi-l considera mai puţin ca pe un buştean de carne. Rău îi părea doar că notarul nu pricepea schimbarea lui. Dacă ar fi priceput, i-ar fi făcut imputări, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse însă simpatie de vajnicul student care se înfuria că Titu nu mai vrea să vorbească deloc ungureşte şi care nu-l mai scotea din „şovinist” şi „agitator”.

  Avea remuşcări că n-a căutat până acuma să cunoască măcar din cărţi România, ţara spre care se îndreaptă azi toate gândurile lui înaripate. Era nenorocit că nu-şi poate procura nici cel puţin câteva vederi din „paradisul românesc”, cum o botezase dânsul într-o discuţie cu notarul. Găsea criminali pe toţi dascălii români care nu sunt în stare să înfrunte opreliştile guvernului unguresc şi să înveţe pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate.

  Fiindcă Friedman umblase şi chiar stătuse ani de zile în România, Titu îl zgândărea mereu să-i mai spună ce e pe-acolo, fără însă să se arate că el nu prea ştie bine nici pe hartă cum e ţara. De obicei suferea auzind povestirile notarului, care nu obosea zugrăvindu-i ţărani storşi de sărăcie alături de boieri ce nu-şi cunosc numărul moşiilor, sate mai mizerabile ca nişte colonii de robi alături de oraşe otrăvite de lux şi desfrâu, clăcaşi ce se zvârcolesc în beznă, surtucari cărora li-e ruşine să vorbească româneşte şi se fălesc sporovăind franţuzeşte, ciocoi spilcuiţi care nu cunosc nici Dumnezeu, nici lege…

  — Dumneata vezi România cu ochi ungureşti, zicea totdeauna Titu, încercând să-i oprească ocările.

  —