— Apoi dacă-iaşa, degeaba ne-am mai ostenit şi am necăjit pe domnul părinte, zise Ion învârtindu-şi pălăria în mâini şi îndreptându-se spre scaun ca şi când ar fi dat să se scoale şi s-ar fi răzgândit înainte de a sfârşi mişcarea.

  Belciug, speriat că i s-a stncat planul, ar fi vrut să intervie şi să-i domolească, şi nu ştia cum s-o facă. Tuşi de câteva ori în semn că ar dori să vorbească. Se împânzi iar o tăcere, acum însă nervoasă şi frământată de scârţâitul scaunelor… Înainte de-a deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou:

  — Dac-ai socotit să-ţi baţi joc de fată ca să-mi smulgi moşia, apoi rău te-ai socotit, că nu ţi-ai găsit omul… Nu, nu, băiete! Hm… Ştiu că ţi-ar plăcea… Dar eu… hm… lasă pe mine… Nu, nu, Ioane, să mă ferească Dumnezeu şi Maica Precista!

  În clipa următoare Ion, Zenobia şi Glanetaşu protestară indignaţi, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului… De-abia acuma se rupse gheaţa aievea şi se încinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, aci gata să se ia de păr, ca peste un minut să se mulcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc şi suspina, ca o osândită care-şi aşteaptă verdictul.

  În sfârşit Vasile Baciu consimţi să dea cinci locuri şi o pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele Anei.

  Ion însă ţinea morţiş că-i trebuie toată moşia, deoarece Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrân, şi încredinţându-l că, drept recunoştinţă, îi va purta de grijă şi nu-i va ieşi niciodată din cuvânt.

  Când ajunseră aci, Belciug se ridică triumfător. Greu a fost să înceapă tocmeala. De-acuma au să se dea pe brazdă, oricât s-ar mai ciondăni. Dar atâta vorbărie îl plictisi în cele din urmă, mai ales văzând că se înserează şi încă n-au căzut la învoială. Astfel îi trimise să continue acasă hărţuiala şi, dând mâna cu bărbaţii, le zise zâmbind:

  — Ei, să fie într-un ceas bun şi cu noroc! Şi la nuntă să nu uitaţi nici pe Dumnezeu din cer şi biserica lui de pe pământ!

  Ciorovăiala dintre potnvnici se reluă mai aprigă pe drum. Se ameninţau, se înjurau, se opreau, dădeau din mâini, îşi şopteau cine ştie ce, dar tocmeala nu mai înainta deloc. Când sosiră în faţa casei lui Vasile Baciu, amândoi se gândiră să lase aşa cum vrea celălalt şi să sfârşească, şi totuşi se răzgândiră repede nădăjduind fiecare că amânarea va aduce apă la moara lui. Singură Ana era zorită, tremura şi se uita rugătoare când la tatăl ei, când la Ion, înfricoşată că se vor despărţi fără a-i hotărî soarta sau a-i fi curmat suferinţele. Şi într-adevăr se despărţiră jurându-se, atât flăcăul cât şi Vasile, că ori rămâne cum au spus ori nici să nu se mai întâlnească…

  Vasile Baciu, simţindu-se gâtuit, plesnea de mânie şi, ca să se răcorească, găsi un clenci Anei şi o bătu iar până când o umplu de sânge… Toată noaptea şi a doua zi fu crâmpoţit de gânduri negre. Înţelegea acum lămurit ceea ce bănuise de când a prins de veste că feciorul Glanetaşului umblă să sucească mintea Anei: „Vasăzică vrea să-mi ia pământurile!” îi răsăreau sudori reci pe frunte gândindu-se că va fi nevoit până la urmă să se îndoaie şi să trăiască din mâna calicului… Îşi fierbea creierii căutând să născocească un mijloc care să-l scape din ghearele hoţului şi se bucura numai la închipuirea că ar putea găsi ceva să-l înşele cât mai cumplit… Dar oricât se căznea, nu putea stoarce nimic. Poate dacă l-ar mai ameninţa că va lăsa pe Ana să nască şi că nu o va mărita niciodată? Ameninţarea i se părea atât de slabă, încât nici el însuşi n-o credea. Cum s-o primească atunci celalt? Mai mult l-ar întărâta…

  Ion era vesel şi mulţumit. Era sigur că până la urmă Vasile Baciu îi va da tot şi-şi făcea mereu cruce mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să izbândească. A doua zi în zori cutreieră hotarul să cerceteze mai bine toate locurile viitorului său socru şi să se bucure văzându-le, fiindcă de-acuma sunt ale lui. Pe la amiază se sfădi rău cu Glanetaşu care iar încercă să-l sfătuiască să nu întindă coarda prea tare.

  — Decât m-ai învăţa pe mine, mai bine ai pune şi dumneata mâna pe ceva, că mănânci pâinea lui Dumnezeu degeaba, mai rău ca un trântor! Îi strigă feciorul cu dispreţ.

  Seara, însoţit de mă-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon Cercetaşu, şi de soacra primarului, o babă specialistă la peţituri şi tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel îl aştepta şi chiar chemase pe Firoana şi pe nevasta dascălului Simion Butunoi, să poată ţine piept asalturilor. Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura dezleagă limbile şi îmblânzeşte inimile. Toată târguiala fu reluată de la început cu mai multă râvnă şi violenţă, fiecare parte urmărind să păcălească cât mai tare pe potrivnic. Cuvântul însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau ţigăneşte şi, drept dovezi şi argumente, se ocărau întâi unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetaşu, pe Baciu şi toate neamurile lor cunoscute şi necunoscute… În loc de apropiere, mai rău se înrăiră şi se despărţiră hotărâţi să nu mai reînceapă convorbirile, ceea ce, fireşte, nu-i împiedică să se întâlnească iar peste câteva zile şi iar să se certe fără rezultat.

  Deoarece, tot ciorovăindu-se, intraseră în postul mare, Vasile Baciu se gândi că cununia nu se poate face în nici un caz până după Paşti, se lăsă mai greu spre a câştiga timp pentru a găsi mijlocul de a-şi înşela ginerele. Dar nici Ion nu se grăbea deloc şi se prăpădi de râs când Vasile vru totuşi să-l sperie că nu-i mai dă pe Ana… Apoi, cu două săptămâni înaintea sărbătorilor se învoiră într-o