Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că face rău de-şi stâlceşte fata, c-a ajuns de râsul lumii, că omul la nenorocire să nu-şi piardă judecata, că Ana a greşit, dar orice greşeală se poate îndrepta cu bunăvoinţă, dar încăpăţânarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i ţigan, ba încă-i fecior sârguitor şi isteţ, deşi n-are avere, şi poate să fie un ginere mai de treabă ca mulţi alţii… Ana izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioşat şi amărât:

  — Da cum n-aş vrea eu, domnule părinte? N-am încercat eu în toate chipurile? L-am şi rugat, eu, om bătrân… Dar nu vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea şi nu vrea. A batjocorit-o şi amu ne freacă… Apoi ce să mai ştiu eu face? Dumneata eşti om sfânt şi drept şi înţelept… Învaţă-mă dumneata şi eu fac orice!

  Preotul îşi petrecu mâna prin păr, mulţumit de răspunsul ţăranului, şi tocmai se pregătea să-l povăţuiască să nu fie zgârcit, că doar pentru odrasla luidă, iar nu pentru străini, când auzi paşi de opinci în tindă şi apoi un ciocănit sfios în uşă.

  — Intră! Murmură dânsul repede, încântat. Glanetaşu deschise încet şi cu respect uşa şi îşi puse îndată căciula jos lângă cuptor, în vreme ce Zenobia şi Ion intrară mai cu curaj şi dând bună ziua. Toţi trei se arătară uimiţi văzând pe Baciu şi pe Ana, cu toate că atât ei cât şi ceilalţi bănuiseră de ce au fost chemaţi. Belciug dădu mâna cu Glanetaşu şi cu Ion, aruncând o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l poftea să priceapă cât de mult îi cinsteşte, pe urmă vorbi flăcăului cu un glas blând, învehnd dojana în rugăciune:

  — Aud şi nu cred că tu n-ai vrea să iai pe fata asta neno-rocită, după ce vezi bine şi recunoşti că eşti vinovat şi c-ar trebui să-ţi împlineşti datoria creştinească… Apoi aşa nu-i frumos, măi Ioane! Că fata urâtă nu-i, de neam rău nu-i, pe drumuri nu-i… Spune şi tu, nu vorbesc eu bine? Tu de asemenea eşti un băiat cumsecade, cuminte, aşezat… Cum se poate una ca asta?

  — D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse Glanetaşu în locul flăcăului, scărpinându-se în cap şi cu ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, adăugă iar după o pauză, dar oprindu-se iar scurt, parcă n-ar îndrăzni să sfârşească, pe când Ion plecă fruntea cu o mişcare ce voia să arate că da, într-adevăr el ar vrea.

  Se lăsa o tăcere mai lungă şi pe urmă deodată se porniră să vorbească în acelaşi timp şi Vasile, şi Ion, şi Glanetaşu. Preotul însă le curmă avântul, făcând un semn cu mâna, şi le zise blajin, cu un zâmbet cucernic şiâmpăciuitor:

  — Iacă de-asta v-am adunat! Acu să vă tocmiţi şi să vă învoiţi ca oamenii, că vrajba-i bună numai între ţigani…

  Belciug se aşeză tacticos la masă şi apoi ridică ochii la dânşii, aşteptând tocmeala şi păstrându-şi pe buze surâsul binevoitor pentru toţi. Bărbaţii însă stăteau încurcaţi, cu privirile aţintite asupra lui, ca şi când într-însul ar vedea singura lor mântuire. Zenobia ofta des şi-şi dădea ochii peste cap, vrând astfel să arate tuturor că e pătrunsă de seriozitatea clipei, iar Ana, topită de ruşine, plângea înăbuşit, căutând să se facă cât mai mică şi să-şi acopere pântecele cu mâinile încrucişate pe care picura în răstimpuri câte-o lacrimă fierbinte… Se auzea aspru tictacul ceasornicului de pe scrin, acoperit numai câteva clipe de uruitul unei căruţe pe uliţă… În tăcerea ce stăpânea ca o duşmănie mută, zbârnâi apoi deodată vocea lui Vasile, gros şi răguşit, încât toţi parcă se speriară şi întoarseră capetele spre dânsul:

  — Eu nu mă codesc deloc, domnule părinte… Eu îi dau fata… Uite-o! Să şi-o ia şi să fie sănătoşi!

  Vorbele acestea desţeleniră amorţeala aşteptării. Ion se mişcă pe scaun, îşi drese glasul puţin şi zise liniştit, dar uitându-se numai sub masă, la picioarele preotului, întinse şi arătând tălpile ghetelor pe care se prelingeau vine subţiri de apă murdară din noroiul lipit pe margini:

  — Nici eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai că vreau să ştiu ce iau şi ce-mi dă… Am dreptate, domnule părinte, ori n-am?

  Amândoi se adresau numai preotului şi nici nu se uitau unul la altul. Nimeni nu lua în seamă pe Ana şi deci nimeni nu văzu cum înseninarea alungă spaima din ochii ei, pe măsură ce cuvintele bărbaţilor se înmoaie şi se apropie.

  — Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămâne tot ce am agonisit, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă lume… Cât trăiesc însă nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană, făcu Baciu mai răspicat, mereu cu privirea spre Belciug.

  — D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? Se ridică atunci şi Ion aprins. Spune-mi dumneata, ce să fac? Am eu avere ca dumneata, am eu pământ? Ori dumneata vrei să ne băgăm slugi amândoi ca să nu pierim de foame?

  — Să munciţi şi să vă faceţi! Strigă Vasile Baciu.

  — Oare? Da pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am sfărâmat de ajuns oasele? Că slavă Domnului, cu mâinile în sân n-am stat! Şi avut-am oare vreun folos din toată truda? Am rămas tot ca degetul de gol… Ş-amu ai vrea să mai hrănesc şi pe fata dumitale, că ţi se pare că dânşii nu-mi sunt până peste cap!

  Arătă cu degetul pe rând, pe tată-său şi pe maică-sa care dădură din cap foarte posomorâţi, vrând astfel să înduioşeze pe adversar şi să dea o mână de ajutor feciorului.

  — Cât trăiesc eu, nu dau nimic! Asta s-o ştii dinainte! Nici un creiţar şi nici o palmă de loc! Mai bine o omor