se lămurească, având doar să-şi repete declaraţiile făcute cu prilejul procesului din care se înţelegea că feciorul Glanetaşului este un element periculos pentru ordinea legală din Pripas şi că, în interesul obştesc, trebuia negreşit scuturat puţin ca să-şi vie în fire.

  — Nu sunt om de legi şi deci nu pot vorbi decât ca un simplu profan, făcu dânsul drept încheiere. Totuşi mi s-a părut şi mi se pare că domnul judecător n-a fost destul de sever cu delicventul. De altminteri, cea mai bună dovadă că ameninţarea pedepsei n-a avut efectul dorit este în afară de însăşi plângerea aceasta, care constituie o calomnie prea îndrăzneaţă, este, zic, faptul că chiar acuma reclamantul e eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit în satul nostru…

  Când însă preotul auzi din gura lui Ion însuşi că Herdelea este autorul adevărat al plângerii, se roşi de mare mânie. „Asta-i culmea ipocriziei! Se gândi el. Pe de o parte îmi vine la colindat şi mă pofteşte la logodna fetei, iar pe de altă parte mă târăşte pe la judecăţi! În sfârşit, bine că s-a făcut lumină!”

  De-acuma era dovedit că învăţătorul i-e duşman şi prin urmare se credea îndreptăţit să caute şi el să-l lovească şi încă tocmai când îi va fi lumea mai dragă. „Dacă-i vorba de făcut rău, apoi am să-i arăt că nu e greu deloc!” se hotărî dânsul.

  Cu cât i se înrădăcina în suflet convingerea că Herdelea e marele vinovat, cu atât găsi mai multe împrejurări uşurătoare pentru Ion care, la urma urmelor, nu poate fi decât victima intrigilor învăţătorului. Îl compătimi şi-i păru rău că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. Se gândi tot mai des la dânsul şi din ce în ce cu mai multă duioşie. Adică pentru ce îl urmărise cu atâta înverşunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile şi întâmplările, recunoştea că s-a pripit când l-a dojenit în biserică şi c-a greşit îndemnând pe Simion Lungu să-l pârască. Da, da, s-a pripit, căci dreptatea adevărată a fost de partea lui Ion… Deci trebuie să încerce să-şi răscumpere greşelile şi să facă ceva pentru sărmanul om oropsit. Şi, fiindcă ştia bine neînţelegerile dintre el şi Vasile Baciu, îşi propuse să-i împace, convingând pe Ion să ia pe Ana, iar pe Baciu să-i împlinească dorinţele în ce priveşte zestrea. De altfel, dacă ar izbuti, ar împrăştia şi ruşinea ce apasă asupra satului din pricina lor. Adevărat că Ana nu-i nici întâia, nici ultima fată care a păcătuit: pe valea Someşului sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umblă cu copilaşul de mână. În Pripas însă, de când e Belciug în fruntea credincioşilor, nu s-au pomenit copii din flori. Şi apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a greşit fata şi e vinovată, dar pentru o greşeală nu poţi să omori un om. Atâta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea şi prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vânătă şi zdrobită de bătaie…

  Preotul mai cumpăni câtăva vreme planul, ca să nu aibă pe urmă să-şi impute iar vreo pripire. Din zi în zi însă îl găsea mai măreţ. Herdelea are să îngălbenească de necaz când va afla că până şi Ion al Glanetaşului, unealta lui nenorocită, tot la popa caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de recunoştinţa flăcăului, va dobândi şi încrederea lui Vasile Baciu, pe care păţania fetei l-a prăpădit şi care ar fi bucuros acuma s-o vadă măritată chiar şi cu feciorul Glanetaşului, măcar că s-a jurat şi s-a lăudat atâta că nu i-o dă nici mort. Aici Belciug simţea o nouă arsură a conştiinţei sale, căci şi el îl asmuţise odinioară pe Baciu să nu-şi nefericească fata cu un destrăbălat bătăuş şi tâlhar… În sfârşit preotul mai nădăjduia că din împăcarea aceasta poate să folosească şi biserica cea nouă ceva. Căci râvna lui cea mai scumpă în viaţă era să vadă înălţându-se un sfânt locaş de piatră, falnic şi frumos, în locul celui vechi şi dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât şi satului întreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescând, con-tribuind el însuşi cu aproape toate veniturile bisencii şi impunându-şi singur toate economiile în favoarea visului său. Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi săteni fruntaşi, Toma Bulbuc şi Ştefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea episcopului. Trebuind bani mulţi, Belciug căuta să insufle şi ţăranilor ambiţie de a dărui pentru bisenca cea nouă la toate prilejurile, dar mai ales la nunţi, la botezuri, la morţi… Din nenorocire, credincioşii erau mai greoi la pungă ca păstorul, încât de-abia acuma se putuseră începe tratative cu câţiva arhitecţi vestiţi din Bistriţa, şi încă nu se ştia dacă suma adunată va ajunge… În reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare, trâmbiţând lumii silinţele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea şi bisericuţa cea veche, aşa săracă şi umilă cum era, mutată în satul Săscuţa, unde românii se înmulţiseră şi, neavând unde să se închine, veneau duminicile în Pripas să asculte sfânta liturghie… Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-şi poată continua opera şi să lumineze sufletele oamenilor.

  Duminică, înainte de a începe slujba, puse pe primar să poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă, după-amiază, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i trimită pe Ion, împreună cu Glanetaşu şi Zenobia. Nu voia să se ştie de ce-i cheamă şi nici să bănuiască unu că a poftit şi pe ceilalţi. „Cum sunt de îndârjiţi amândoi, ar fi în stare să nici nu vie, îşi zise Belciug, frângându-şi mâinile cu înfrigurare. Pe când aşa, dacă se vor întâlni faţă în faţă în casa mea, nu se poate să nu cadă la învoială!”

  Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Ţăranul era puţin cherchelit fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflaţi şi arşi de plâns şi încerca zadarnic să-şi