mama pădurii şi nu mi-ar mai trebui, să ştiu că badea Vasile mi-ar pune colea-n palmă tot hotarul Pripasului. Ce-s eu vinovat c-a rămas ea cu pântecele la gură? Io-s vinovat? Ea-l de vină, că de nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi lăsat… Că doar n-am rugat-o eu, păcatele mele…

  Herdelea se cruci ascultându-l şi amuţi, iar fetele fugiră în salon ca să nu fie nevoite să mai audă asemenea vorbe păgâne. Numai dăscăliţa nu-şi pierdu cumpătul, ci aprinzându-se de indignare, îi zise, căutând totuşi să-şi păstreze demnitatea:

  — Nu ţi-i ruşine ţie, măi băiete, să vorbeşti aşa în faţa noastră, oameni cumsecade? Astea-s vorbe de om zdravăn? Nici ţiganii cei mai nemermci n-ar îndrăzni să facă şi să grăiască precum îndrăzneşti tu! Frumos îţi stă, n-am ce zice… Noi te-am crezut mai de treabă şi mai aşezat ca pe alţii, dar văd că n-ai pereche în blestemăţii. Da, da, bine-a zis cine-a zis că din coadă de câine nu faci până-i lumea sită de mătase… Foarte bine a zis…

  — Lasă-l, dragă, lasă-l mai încet, că-i tânăr şi nu ştie ce vorbeşte, interveni Herdelea împăciuitor, uitându-şi hotărârea energică de adineaori în faţa îndârjirii flăcăului. Încercă apoi să-l îmblânzească reamintindu-i că, de câte ori i-a ascultat sfaturile numai bine i-a mers, şi stăruind mai ales asupra păţaniei cu Simion Lungu, când fusese cât pe-aci să-i putrezească oasele prin cele temniţe şi când numai jalba pe care i-a făcut-o dânsul l-a scăpat teafăr.

  Învăţătorul n-apucă să isprăvească. Pe Ion blândeţea aceasta îl sugruma fiindcă îl silea să se ruşineze. Dar nevrând să se dea învins, îşi aduse aminte de domnul străin de la judecătorie şi sări mânios, strigând:

  — Că bine m-ai sfătuit, domnule învăţător! Mai bine nu mă sfătuiai şi mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate şi doi ani! Lasă că am aflat şi noi cum s-au întors lucrurile, ca doar nu suntem tocmai aşa de proşti…

  — Vasăzică asta ţi-e recunoştinţa, măi Ioane? Zise Herdelea înfricoşat de îndrăzneala feciorului. După ce m-ai rugat o seară întreagă, şi tu şi ai tăi, să nu te las, acuma ai obraz să-mi faci imputări? Uiţi că tot plângerea mea te-a scăpat de temniţă…

  — M-a scăpat, cum să nu mă scape… Zi mai bine că ţi-ai bătut joc de neştiinţa mea cum nici n-aş fi putut crede, că doar mai frumos cum m-am purtat eu cu dumneavoastră nu s-a purtat nimeni… Dar amu nu-i nimic! Să fim sănătoşi! De-amu oi şti şi eu să mă feresc şi să umblu după capul meu… Să dea Dumnezeu noapte bună!

  Ieşi repede, trântind uşa şi bodogănind până acasă.

  Atâta obrăznicie încremeni chiar şi pe doamna Herdelea, încât de-abia într-un târziu putu zice:

  — A înnebunit de tot becisnicul! Ceea ce se potrivea şi cu părerea domnişoarelor care, reapărând, nu mai ştiau cum să-şi arate revolta.

  Până noaptea târziu uimirea nu se potoli în casa Herdelea. Asemenea necuviinţă din partea unui sătean nu li se mai întâmplase niciodată… Şi supărarea tuturor era mai mare pentru că tocmai Ion dovedea atâta nerecunoştinţă şi lipsă de respect. Fiindcă toţi l-au iubit, acuma toţi îl ocărau la întrecere. Familia învăţătorului îl privise întotdeauna ca pe un om al casei, mai isteţ şi mai spălat ca ceilalţi ţărani. Herdelea se mândrea că l-a avut elev şi-l lăuda pretutindeni. Ce-i drept, şi Ion fusese veşnic săritor şi nu se codea, dacă i se cerea, ba să alerge până-n Jidoviţa sau Armadia, ba să mai sfarme nişte lemne pentru bucătărie… În serile lungi de iarnă, când plictiseala omoară satele, când de frica ei oamenii se culcă odată cu găinile, feciorul Glanetaşului petrecea de multe ori în casa învăţătorului, ascultând sau spunând basmuri, cântând ori jucând loton şi durac… Însăşi doamna Herdelea, care nu-şi ascundea dispreţul faţă de proşti, cum le zicea dânsa ţăranilor, cu Ion vorbea ca şi cu o persoană de seama ei, mai ales că el ştia să păstreze totdeauna buna-cuviinţă. Şi acuma, acelaşi Ion nu se ruşinează să răcnească şi să ameninţe pe domnul învăţător!

  — Dac-ar fi fost acasă Titu, sunt sigură că-l plesnea! Zise Ghighi, războinică.

  Herdelea însă mai mult se întristase decât se mâniase. Din toate vorbele lui Ion, îl izbiră îndeosebi cele despre plângerea împotnva judecătorului. Apoi o bănuială îi săgetă inima: dar dacă nebunul s-a apucat să spuie pe undeva cine i-a făcut jalba? Nu maivăzuse de mult pe Ghiţă Pop de la judecătorie, dar parcă simţea că comisiunea de anchetă trebuie să fi umblat prin Armadia şi deci se prea poate să fi fost chemat şi Ion… Atunci nenorocirea e pe drum…

  — Te pomeneşti că mai dăm şi de belea din pircina reclamaţiei cu obraznicul ăsta! Vorbi Laura care, de când se logodise, împerechease seriozitatea cu pesimismul.

  — Nu m-aş mira deloc! Adăugă dăscăliţa mângâindu-şi gura şi nasul. De la astfel de proşti te poţi aştepta la tot ce-i mai rău!

  — Hodoronc-tronc! Făcu Herdelea. Lăsaţi, că nu-i nici dracul aşa de negru cum se pare… O fi blestemat Ion, dar rău nu-i! Omul o fi având cine ştie ce necazuri, ş-apoi la necaz omul vorbeşte vrute şi nevrute!

  În vreme ce sufletul îi sângera de presimţirea nenorocirii, trebui să zâmbească, să glumească şi să convingă familia că nu-i nici o primejdie… Dăscăliţa şi fetele, obosite de indignare, dormiră ca scăldate. Numai Herdelea se frământă toată noaptea cu ochii deschişi, speriaţi, căutând zadarnic să înece în întuneric vedeniile apăsătoare…

  Preotul Belciug, fiind înnegrit în plângerea lui Ion la fel cu judecătorul, fusese chemat ca informator în faţa comisiunii, prezidată de primul procuror al tribunalului din Bistriţa. Răspunse surâzând cucernic la toate întrebările, simţindu-se curat ca floarea spinului şi nevrând să pară că e cuprins de vreo pornire duşmănoasă faţă de nimeni, deşi în sufletul lui fierbea împotriva lui Ion care a cutezat să-l pârască. De altfel îi veni foarte uşor să