chiar în şcoală, când se întâmpla să-l scoată din sărite vreun copil şi să-i tragă două-trei la palmă, avea remuşcări zile de-a rândul. Laura mai încercă de câteva ori să explice flăcăului că nu-i sade frumos ceea ce face, dar Ion parcă înnebunise, tăcea şi rânjea ca un câine turbat.

  — Nici n-am mai văzut aşa blestemăţie, murmura Herdelea, clătinând din cap, seara când vorbeau de feciorul Glanetaşului. Parcă-mi pare rău acuma că nu l-am lăsat să fi stat în temniţă, să-i mai treacă buiecia…

  De altfel Ion însuşi trăia într-o tulburare atât de ciudată, că aproape nu-şi dădea seama ce mai voia şi unde vrea să ajungă. De când a înfruntat pe Vasile Baciu i se părea că toată lumea îl duşmăneşte şi totuşi se simţea mai fericit ca totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i ieşea în cale, aci se înfuria şi suduia din senin, căutând oricui ceartă şi bătaie. Mai ales când îi pomenea cineva de Ana se zborşea şi fulgera; ba în cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaş de moarte în oncine rostea în faţa lui numele ei sau pe al lui Vasile. Într-o duminică, tocmai în vremea liturghiei, bătu crunt pe tatăl său, pentru că îl sfătuise, foarte pe departe, să caute să se înţeleagă cu Vasile Baciu, c-ar fi auzit că acuma ar fi bucuros să-i dea fata şi chiar o zestre frumoasă.

  Avea uneori clipe când îşi zicea că se poartă ca un prostănac, alergând după cai verzi, în loc să stea de vorbă cum se cuvine şi să încerce o învoială cinstită. Se gândea atunci că Vasile Baciu, încăpăţânat cum e, poate să se răzgândească, să lase pe Ana să nască şi s-o ţie acasă cu copilul până ce va veni altul s-o ceară de nevastă. Au maifost şi alte fete cu copii din flori care totuşi s-au măritat, dar încă fata bogătaşului Vasile Baciu? Asemenea închipuiri îl făceau însă mai dârz. „Mai bine să rămân tot calic, decât să mă frece ei pe mine!” îşi răspundea cu un simţământ de mare mulţumire.

  Câteodată îi venea să izbucnească, să strige în gura mare că şi-a împlimt gândul, că de acum poate avea şi pământ şi de toate, numai să vrea dânsul, căci toate numai de voinţa lui atârnă. Aşteptarea de azi îi umplea fiinţa de o plăcere nemaisimţită. Tocmai fiindcă i-ar fi fost uşor să puie capăt tuturor neînţelegerilor, nu se îndura, parcă s-ar fi temut că, îndată ce va fi dobândit ce a râvnit atât de vijelios, vor începe poate alte zbuciumări, necunoscute şi mai grele.

  Într-una din zilele acestea fu chemat grabnic la judecătorie în Armadia, printr-un aprod trimis înadins după dânsul. Se duse îndată, nepăsător, fără să se sfătuiască cu nimeni, ca şi odinioară, când cu pâra lui Simion Lungu. Nici capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea întâmpla acolo, de vreme ce planul lui a izbutit şi fericirea e atât de aproape, că doar să întindă mâna s-o culeagă.

  Un domn străin, gros şi gras, cu ochelari negri, cu faţa plină şi rotundă ca o lună, îl întrebă cine i-a făcut jalba împotriva domnului judecător. Ion nu stătu pe gânduri nici un minut, ci spuse îndată că Herdelea i-a făcut-o… Numai după ce-a isprăvit şi a văzut pe preotul Belciug alături de judecătorul mânios, mai la o parte, şi-a dat seama că s-a pripit şi şi-a adus aminte cum a făgăduit învăţătorului de atâtea ori că nu-l va vinde nici în ruptul capului. De aceea căută s-o dreagă, adăugând că el a stăruit la Herdelea şi l-a rugat în genunchi până l-a înduplecat. Domnul străin însă nu-l mai ascultă, fiind ocupat să dicteze ceva pe ungureşte altui domn care scria foarte repede la un birou. După un răstimp apoi domnul străin, care vorbea stricat româneşte, îl întrebă dacă s-a gândit bine ce a făcut, iar când dânsul răspunse că s-a gândit, îi zise că plângerea lui e mincinoasă şi, prin urmare, în loc de două săptămâni, acuma poate să fie închis două luni, de nu şi mai mult… Ion, cu o înfăţişare nepăsătoare, tăcu. Pe urmă un aprod îl scoase afară.

  Până ce ajunse în uliţă, flăcăul se mai gândi că n-ar fi trebuit să vândă pe Herdelea. În uliţă îşi zise că şi în temniţe oameni trebuie să stea şi că ori o săptămână, ori o lună, tot un drac e… Apoi toată afacerea aceasta fu îngropată sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu pământurile lor care vor fi ale lui…

  Fiindcă Ion, de la o vreme încoace nu mai mergea aşa de des pe la Herdelea ca înainte şi niciodată n-a deschis vorba despre încurcăturile lui cu Ana, familia învăţătorului de-abia după vreo săptămână şi întâmplător a aflat cum odrasla Glanetaşului nici n-a vrut să asculte pe Vasile Baciu când a încercat să-l descoase asupra gândurilor lui cu fata batjocorită. Domnişoarele şi doamna convinseră lesne pe Herdelea că el, ca învăţător şi om luminat, e dator să intervină, să povăţuiască şi la nevoie să dojenească pe „destrăbălatul care nu mai are frică nici de Dumnezeu şi nici de oameni”. Măgulit, învăţătorul chemă îndată pe Ion, care răspunse că vine, numai să arunce întâi nişte ogrinji în ieslele Dumanei.

  — Păcat că nu-i aici şi Titu, murmură Herdelea, aşteptând aproape mişcat să sosească flăcăul. Am băgat de seamă că Titu are multă influenţă asupra nebunului… Ei, dar acuma săracul Titu cine ştie cum se trudeşte în Gargalău! Căci de, pâinea cea de toate zilele greu se agoniseşte şi cu multă sudoare!

  Ion intră, dar de la primele cuvinte se burzului, se roşi, se înfurie şi curând i-o trânti, fără ruşine, învăţătorului:

  — Dar mai lăsaţi-mă în seama necuratului, că doar nici eu nu-s copil şi ştiu bine ce fac şi cum trebuie să mă port! Apoi zău aşa! N-o iau, domnule învăţător, pentru că n-am poftă s-o iau. Şi drept să vă spun, mi-i urâtă Ana ca