— Pardon, pardon, îl întrerupse în cele din urmă notarul, vrând să-i dea lovitura de graţie. Sunt sigur că, mai curând sau mai târziu, şovinismul dumitale are să te gonească în România, ca şi pe ceilalţi martiri ai dumneavoastră, care exploatează încrederea bietului popor în cărturarii săi… Mă rog, în privinţa aceasta eu nu mă înşel niciodată…

  — Unde-i norocul să pot trece şi eu în ţară! Suspină Titu cu mândrie.

  — Lasă, că asemenea noroace nu întârzie prea mult, zise Friedman ironic. Ei bine, grozav aş vrea să te întâlnesc după ce vei fi cunoscut mai bine Ţara Românească! Grozav! Ai să vezi dumneata acolo libertate şi fericire, dumneata care aici cârteşti şi te revolţi neîncetat… Chiar te rog să-mi scrii şi mie o carte poştală… Făgăduieşti?

  — Desigur! Strigă Titu îmbujorat de însufleţire. În orice caz mai rău ca aci nu poate să fie!

  — Nuuu? Zău? Crezi dumneata? Sări notarul supărat că n-a izbutit să-l dea gata. Apoi ştii dumneata că în România dumitale nimic şi nimeni nu e stabil? Dacă ochii dumitale se întâmplă să nu-i placă boierului, a doua zi ai zburat… Acolo nu-s legi şi nici admimstraţie ca în ţara aceasta blagoslovită pe care dumneavoastră o calomniaţi pe toate cărările. Nu, domnule! Acolo bunul plac al ciocoilor dictează milioanelor de robi în zdrenţe… Să nu-mi vorbeşti, te rog, mie de România, că eu o cunosc mai bine ca dumneata! Trei ani am stat acolo în tinereţe, dar n-am să uit până voi închide ochii cât am îndurat!

  — În sfârşit, oricum ar fi, bine sau rău, cel puţin ştiu că tot e românesc şi numai românesc! Făcu Titu cu un surâs triumfător care pe notar îl sâcâia mai tare decât dacă ar fi răcnit. Şi prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat să-ţi impună să vorbeşti şi să simţi ca un străin!

  — Eşti un şovinist cum nici nu mi-aş fi putut închipui, nu degeaba eşti poet român! Zise studentul, căutând să fie ironic, pe ungureşte.

  La sfârşitul discuţiei Titu se simţi mândru ca un comandant de oaste după o bătălie câştigată. Era mai ales mulţumit pentru că a avut curajul să-şi declare fără înconjur sentimentele adevărate, ca şi când ar fi făcut-o în faţa unor inchizitori fioroşi.

  În amurg, în loc să se ducă la preotul calvin ca să bârfească împreună cu preoteasa apucăturile obraznice ale notarului, precum obişnuia, se hotărî brusc să meargă la preotul român. Acuma îi era ruşine că, fiind aici de aproape o lună, a legat cunoştinţă cu toţi surtucarii unguri, dar n-a umblat deloc să vadă măcar pe păstorul turmei desculţe şi oropsite.

  Casa preoţească era în preajma bisericuţei, pe o uliţă dosnică, în marginea satului. Titu găsi numai pe doamna preoteasă, o ţărancă secătuită de muncă, şi trei fete modeste, foarte ruşinoase şi cam prostuţe. Toate s-au bucurat şi l-au poftit îndată în „casa dinainte”, o odaie împodobită cu ţesături şi cusături ţărăneşti şi cu o masă în mijloc, aşternută cu faţă albă, pe care trona o biblie veche, legată în piele roasă, între o cruce mică de argint şi alta mai mare de lemn. Stângăciile şi sfiala fetelor, ca şi vorbele apăsate ale preotesei, care altă dată l-ar fi făcut să râdă, acuma i se păreau pâine de farmec.

  — Dar sfinţia sa? Întrebă dânsul când, după sleirea banalităţilor de rigoare, fetele amuţiră nemaiştiind ce se cuvine să vorbească.

  — E la biserică, are o nuntă, răspunse repede fata cea mai mare, slăbuţă, uscată, cu mâinile roşii. Au venit adineaori nişte unguri să-i cunune. C-aici aşa-i obiceiul. Întâi se cunună la biserica lor, dar pe urmă vin şi la tata, că zice că slujba noastră e maisfântă…

  — E mai sfântă… repetă Titu maşinal.

  În curând sosi şi preotul, bătrân, cu hainele murdare, cu barba neîngrijită şi cu nişte ochi blânzi ca de apostol. Avea faţa transfigurată de o mulţumire mândră. Dădu mâna cu Titu, îl aşeză la masă, porunci fetelor să aducă un pahar de vin şi apoi, când rămaseră singuri, îi zise cu o imputare uşoară, frăţească:

  — Mă bucur, fiule, c-ai mai venit şi pe la noi… Aşa se şi cade. Căci trebuie să ne iubim unii pe alţii toţi cei de-o limbă şi de-o lege. De aceea m-am mirat şi m-a durut că ne-ai ocolit până azi…

  Titu plecă fruntea parc-ar fi aşteptat o binecuvântare şi rosti domol, ca un vinovat mustrat de remuşcare:

  — Iartă-mă, părinte!

  Zvonul şi apoi ştirea că Ion nu vrea să ia de nevastă pe Ana, deşi nu tăgăduieşte că cu dânsul a rămas însărcinată, se răspândi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, în tot satul. Celor ce spuneau că nu o ia fiindcă nu se învoieşte de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce ştiau că flăcăul nici nu vrea să stea de vorbă cu tatăl fetei şi că deci şi-a bătut joc de ea înadins şi numai ca să se răzbune pe Baciu pentru că nu i-a dat-o de bunăvoie, ba încă odinioară, la horă, l-a şi bruftuluit de faţă cu toată lumea. În casa Herdelea însă purtarea lui Ion era privită ca o murdărie fără pereche. Bătăile ce le suferea Ana din pricina lui stârneau zilnic valuri de lacrimi şi explozii de milă pentru victima „praşcăului” Glanetaşului, cu toate că până atunci fata lui Vasile nu se bucurase de nici o consideraţie în familia învăţătorului. De câte ori auzeau că Baciu bate pe Ana, amândouă fetele lui Herdelea plângeau cu hohote şi blestemau pe Ion, având de partea lor făţiş şi pe dăscăliţa, care nu se ostoia până ce nu striga din cerdac spre casa Glanetaşului: „Să vă fie ruşine obrazului!” Deşi nu se arăta, învăţătorul se indigna tot atât de mult ca şi muierile, fiind un sentimental fără seamăn şi având oroare de bătaie, încât