în registru nu poate fi nici o greşeală şi că-i trebuieşte doar un pretext spre a nu fi nevoit să mai colinde casele de pe la margini. Se simţea mic şi ros de o amărăciune care parcă-i sărbezea sângele şi-i infiltra în suflet o scârbă mare de sine însuşi. Zvârcolindu-se să-şi împrăştie simţământul acesta, se aşeză la un birou încărcat de hârţoage şi, maşinal, începu să adune, să scadă şi să combine fel de fel de cifre, să răsfoiască pentru fiece nume în câte cinci-şase foliante. În ochii lui însă rămăsese întipărită atât de adânc baba cu faţa zbârcită de cute şi strâmbată de plâns, încât pe toate paginile tremura chipul ei mustrător, în vreme ce în urechi îi vuia mereu ca o imputare din ce în ce mai aspră: „Ia-mi şi sufletul, domnişorule!”

  După un răstimp de bâjbâiri, răbdarea îl părăsi. Sări de la masă aproape desperat şi porni să se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasă, necăjindu-se să-şi gonească vedenia babei din minte. Încercă să fugă cu gândurile la Rozica, la îmbrăţişările ei calde, la şoaptele ei dulci. În zadar, căci se pomenea cu închipuirea iarăşi în cocioaba dărăpănată, în faţa bătrânei schimonosite de durere, silit să-i audă bocetele dojenitoare. Pe urmă se ruşină că, în asemenea clipe, mai poate să se gândească la Roza Lang şi-l cuprinse chiar un fel de silă de femeia care l-a orbit atâta vreme cu iubirea ei zvăpăiată, abătându-l din calea lui.

  Titu era acuma singur în toată primăria; străjile sforăiau la întrecere pe băncile din tindă. În ferestrele deschise larg primăvara zâmbea în odaie ca o fecioară îndrăgostită. Paşii tânărului, apăsaţi, când mai rari, când mai grăbiţi, răscoleau praful duşumelelor tocite, care, în îmbrăţişarea soarelui, se legăna ca o boare aurită… Deodată Titu se opri la o fereastră, cu mâinile la spate, ademenit parcă de viaţa nouă ce izbucnea atotputernică dincolo de zidurile cancelariei. Privirea lui întâlni peste drum şcoala ungurească, trufaşă, strălucind într-o poleială de raze. În curtea mare, prundită, cete de copii zburdalnici se fugăreau şi se jucau, strigând plini de voioşie, supravegheaţi de un învăţător tânăr şi foarte palid, cu ochii atât de mari că de departe păreau ochelari. Zgomotul şi veselia ajungeau în primărie mulcomite într-un murmur cald, întretăiat numai rareori de ţipete scurte, mulţumite. Sufletul lui Titu începuse să se mai învioreze când deodată văzu că învăţătorul galben se umflă şi se roteşte ca un curcan, făcând semn mânios unui grup de copii ce stăteau deoparte. Cum copiii rămaseră pironiţi locului de frică, învăţătorul se duse spre dânşii, ameninţându-i cu degetul şi strigând. Titu se plecă spre fereastră şi, prin zarva de glasuri vesele, auzi totuşi limpede cuvintele învăţătorului, pline de indignare:

  — Numai ungureşte! Ungureşte! Trebuie ungureşte! Ungureşte!

  Într-o clipire toată fiinţa lui Titu se schimbă într-o ură cumplită împotriva învăţătorului. Simţi o pornire năvalnică să se repeadă la dânsul şi să-i înfunde în inimă cuvintele ameninţătoare… Nişte bătăi de clopot zdrăngăniră însă atunci şi, într-un minut, zgomotele amuţiră şi curtea şcolii rămase pustie. Numai clădirea scăldată în soare privea parcă mai mândră, mai batjocoritoare, ca o fiară care, după ce şi-a înghiţit prada, se linge leneşă pe buze. Niciodată până azi nu băgase de seamă că un lucru mort ar putea să exaspereze pe un om.

  Acum vedea cum casa roşcovană de peste drum, cu ferestrele mari şi sclipitoare, vrea să-l dispreţuiască şi să-l jignească. Aceasta îl înfuria şi-i reamintea iar pe baba speriată şi cernită de suferinţe. „Să-i smulg eu nenorocitei şi sufletul din oase ca pe urmă colea să strige mai ţanţoş: numai ungureşte!”

  Ridică ochii mai sus deasupra şcolii, spre cerul albastru, limpede ca o pânză întinsă acoperind nemărgimrea. Gândurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriaşă, pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate lăcaşuri de stăpâni răsfăţaţi de soartă, se plimbau prin ogrăzile mândre unde întâlneau ţărani unguri sfătoşi, cu izmene largi ca rochiile, cu mustăţi răsucite, hodorogind în gura mare… Apoi uşoare şi iuţi, ca năzdrăvanii din basmuri, gândurile ocoleau satul, poposeau în cocioabele necăjite, printre alţi ţărani, împovăraţi de nevoi, oropsiţi de Dumnezeu şi de oameni, sleiţi de muncă şi de sărăcie. „Şi totuşi al nostru e viitorul! Îşi zise Titu înseninându-se. O cetate încercuită de o oştire desculţă! Degeaba ne înfruntă cu şcoala ameninţătoare, degeaba cântă cocoşul în vârful bisericii… Presiunea noastră nu încetează o clipă! Mulţimea noastră înaintează mereu… Zidurile lor meşteşugite se clatină şi se fărâmiţesc îndată ce le atinge suflarea vieţii noastre încătuşate… Stăpânii tremură în faţa slugilor! Slugile! Noi suntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e viitorul!”

  Îl gâdila un râs de mulţumire. Încrederea în sine îi alungase zbuciumările şi gândurile negre. Îşi aduse aminte cum în Săscuţa, acum vreo zece ani, când a trecut spre Bistriţa, singur văcarul era român şi stătea într-o hrubă în capul satului, pe când azi, fără şcoală şi fără biserică, jumătate comuna e românească. „Acolo alţi stăpâni sunt cotropiţi încetul cu încetul de slugile oropsite, dar pline de viaţă!” se gândi dânsul, simţindu-se foarte fericit că are cinstea să facă parte din neamul obijduiţilor.

  Când fu poftit la masă, merse atât de bine dispus că înveseli toată familia notarului, deşi era cam supărată deoarece le pierise o gâscă, îndopată şi îngrijită de însăşi doamna notăreasă. După prânz Titu se cufundă într-o discuţie pasionată cu Friedman şi fiul său asupra românilor. Studentul încerca mereu să vorbească ungureşte, dar Titu nu răspundea decât româneşte, parcă ar fi uitat dintr-o dată şi cu desăvârşire limba cealaltă, sau parcă s-ar fi temut că îşi va pierde graiul în clipa când ar mai rosti un cuvânt unguresc. Notarul şi mai ales feciorul său susţineau cu înverşunare că politica românească e greşită din temelie, fiind pornită dintr-un simţământ de ură împotriva stăpânitorilor legali ai ţării şi că prin urmare se va sfârşi printr-un faliment. Titu critica, din ce în ce mai îndârjit, strădania ungurilor de a ucide prin deznaţionalizare un neam întreg cu un trecut îndoliat de suferinţe şi de vitejie,