răbdat o săptămână, va mai răbda câteva zile. Revederea va fi cu atât mai plăcută… Notarul îi povesti că s-a întâlnit în Armadia cu Herdelea şi cu Ghighi, care îi trimit multe sărutări, şi găsi că a făcut foarte bine cruţând pe oameni cu sechestrele, deoarece percepţia tocmai i-a mai acordat o amânare cu birurile.

  Joia următoare Titu păţi la fel şi totuşi se mâhni parcă mai puţin ca întâia oară. Între timp cunoscuse pe preotul calvin, om mărunt, slab şi cu o mustaţă foarte căruntă, şi pe preoteasa, grasă, voinică, înaltă ca un jandarm, care erau certaţi şi nici nu vorbeau cu notarul. Cu aceştia împreună Titu ocăra în fiecare seară pe Friedman şi astfel se mai răcorea şi-şi uita aleanul.

  În cele din urmă totuşi trebui să plece prin sat, cu străjile, după biruri. Atunci de-abia văzu dânsul mai bine comuna şi oamenii. Şi văzând, i se strângea inima de remuşcări şi imputări, şi-şi zicea din ce în ce mai întristat:

  — Uite ce orb am fost! Unde mi-a fost sufletul până acuma?

  Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cât Pripasul, aşezat pe ţărmul stâng al Someşului, pe un şes drept ca masa. În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala statului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Primprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră, cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucegăită.

  Fiindcă datoriile mai numeroase erau la mărginaşi, Titu, îndemnat de Friedman, îşi începu activitatea printre cocioabele pleoştite, întâmpinat pretutindeni de dulăi lăţoşi care-l lătrau c-o înverşunare atât de duşmănoasă ca şi când ar fi mirosit că vine cu gânduri rele. Umblând din casă în casă şi răscolind mizeria până în fund, se simţi cuprins încetul cu încetul de o nedumenre mare şi atât de stăruitoare că-i zgudui toată firea, mai ales amintindu-i întruna clădirile mândre din mijlocul satului.

  „Aci suntem noi, cei oropsiţi şi săraci, pe când dincolo ei se lăfăiesc în belşug”, se gândi dânsul în sfârşit, intrând tocmai într-o căsuţă foarte hodorogită, cu streşinile aşa de joase că trebui să se plece ca să poată pătrunde în tindă.

  O babă uscată, încovoiată rău de spinare, cu o broboadă cenuşie în cap, îl pofti speriată în casă, repezindu-se să şteargă cu şorţul laviţa, ca nu cumva să se murdărească domnişorul dacă ar pofti să şadă. Spaima însă îi licărea în ochii cu care fura când pe Titu, când pe cele două străji rămase în uşa tinzii.

  — Apoi să ne iertaţi, domnişorule, că la noi e urât, murmură baba cu glas jalnic. Ne mănâncă sărăcia şi necazurile, domnişorule, păcatele noastre!

  Titu o privi lung şi se cutremură de o ruşine ciudată amestecată cu dezgust. Bătrâna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipând mizeria şi întunericul. Vru s-o liniştească cu o vorbă blândă, dar nu îndrăzni să deschidă gura şi-şi vârî nasul în registrul de sechestre unde o găsi însemnată cu o datorie de peste două sute de coroane. Când auzi baba de două sute, holbă ochii uluită, rămase câteva clipe cu gura căscată, apoi înţelegând, izbucni brusc într-un hohot de plâns, bolborosind desperată:

  — Vai de mine, domnişorule! Două sute! Vai de mine şi de mine!

  Lacrimile ei gâlgâiau atâta durere încât Titu avu o încleştare în beregată. Se uită zăpăcit la străjile din tindă care se scărpinau în cap sub revărsarea de soare primăvăratic. Lumina vie îl făcu să tresară, ademenindu-l, simţind-o cum i se prelinge în suflet, cum îi pătrunde în toate tainiţele, schimbându-se într-o milă din ce în ce mai lămurită şi mai stăpânitoare. „Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?” se gândi atunci dânsul, în vreme ce bocetele bătrânei îi murmurau în urechi ca ecoul unei chemări îndepărtate.

  — Apoi, uite, babă, trebuie să plăteşti, că altfel îţi iau zăloage şi-ţi vând tot, tot! Vorbi în acelaşi timp gura lui cu glas aspru care i se părea atât de străin încât de-abia îl mai cunoştea şi mirându-se cum poate rosti asemenea cuvinte.

  — N-am nimic, domnişorule, afară de sufletul din oase! N-am! Dar ia-mi-l, ia-mi-l! Că feciorul mi-i în cătane de doi ani de zile şi cât amarul de pământ ne-a lăsat Dumnezeu, acolo zace în paragină de mă doare inima… Numai sufletul mi-a mai rămas… Amu încaltea ia-mi şi sufletul, domnişorule!

  În inima lui Titu izbucni o flacără nouă, ca dintr-un foc mocnit prea îndelung. În minte îi răsări întrebarea chinuitoare: „De ce să-i iau eu sufletul? De ce eu? De ce tocmai eu?”

  Stătu mult nemişcat, fără să rostească o vorbă şi fără să mai îndrăznească să ridice ochii la baba care plângea mereu, îşi sufla nasul zgomotos, se închina şi se jura. Lui îi era ruşine de străji că se înduioşează şi totuşi n-avea puterea să-şi învingă slăbiciunea. Pe urmă deodată se zgudui, se uită iar în registru, clătină din cap şi mormăi supărat:

  — Atunci poate că sunt greşite socotelile? Ori ce Dumnezeu? Ori nu se poate? Adică ce greşeli, ce…?

  Se agăţă îndată de cuvântul „greşeli” ca un înecat, ieşi furios din casă, urmat de străjile care păşeau nepăsător, clătinând din cap ca nişte animale trudite. Se duse drept la primărie şi spuse indignat notarului că registrul de impozite trebuie să fie greşit. Friedman zâmbi cu superioritate şi-i răspunse că garantează exactitatea socotelilor, deoarece au fost lucrate chiar de dânsul şi copiate de fiul său, un matematician de mâna întâi. Dar, dacă ţine să se convingă, slobod e să revadă toate capitolele, deşi, după umila-i părere, ar fi mai bine să continue sechestrele şi să nu mai piardă vremea degeaba.

  Titu îşi dădu seama că