— Adică nu vrei s-o iei? Ai?

  — Nu vreau, bade Vasile! Când am vrut eu, n-ai vrut dumneata… Amu nu maivreau eu, uite-aşa! Sfârşi Ion, urmându-şi calea semeţ şi cu nasul în vânt.

  Vasile Baciu murmură o sudalmă cumplită, încleştând pumnii. Lumea începu iar să se clatine în jurul lui, întocmai ca atunci în ograda lui Toma Bulbuc, când a simţit întâia oară că i se năruie sufletul. Întinse paşii să ajungă acasă mai repede şi, cum sosi, fără nici o vorbă, se repezi la Ana, parcă mai furios ca totdeauna. Fata se prăbuşi sub ploaia de lovituri, ţipând desperată:

  — Tată, nu mă omorî! Nu mă omorî! Nu mă omorî!

  Capitolul VI.

  NUNTA.

  Notarul din Gargalău, jidov ca mai toţi notarii comunali din Ardeal, primi pe Titu foarte călduros, deoarece auzise că e poet şi nu voia să se creadă că el nu ştie să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de modă veche care nu prea ştiau multă carte. Îi potrivi o odaie de culcare la primărie, în cabinetul unde se oficiau căsătoriile civile, ca să nu-l supere nimeni şi să poată lucra în tihnă, când i-ar veni inspiraţia, fireşte afară de orele de birou.

  — Poeţii au nevoie de singurătate şi de iubire, îi zise notarul trăgând cu ochiul. Aici însă va trebui să te mulţumeşti cu muze mai rustice! Hehehe!

  Masa o lua împreună cu famiha Friedman: notăreasa, o evreică habotnică, grasă, veşnic murdară şi cu obrajii înţesaţi de pistrui, apoi o fetiţă de vreo cincisprezece ani, care se îndrăgosti de Titu de la prima vedere, nădăjduind că-i va face şi ei poezii, şi în sfârşit un băietan de vreo douăzeci de ani, student în drept, care învăţa acasă şi numai la examene se ducea la Cluj…

  Totuşi Titu se simţea rău aici şi, în sinea lui, blestema clipa când s-a învoit să plece de-acasă şi să se despartă de Roza. Despărţirea aceasta îi rănise inima şi-i zdrobise chiar dragostea de viaţă. Încerca să se mângâie că în fiecare joi se va duce cu Fnedman în Armadia, iar de acolo, sub pretext că vrea să-şi vadă părinţii, se va repezi în Jidoviţa să strângă în braţe pe doamna Lang. Dar o săptămână fără Roza i se părea o veşnicie… Apoi mai ascundea în suflet şi durerea că nici n-a putut măcar să-şi ia rămas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiţi să se despartă ca doi străini, fără o sărutare fierbinte, fără o lacrimă alinătoare, căci Lang s-a nimerit să trândăvească toată vremea pe acasă, tocmai în ziua aceea. Doar o strângere de mână tremurătoare şi o privire înmuiată în regrete a putut aduce cu sine în satul străin care i se părea mai mohorât ca o temniţă… Şi vina tuturor suferinţelor lui cădea numai în sarcina notarului. Dacă nu ar fi ieşit dânsul în calea lui Herdelea, nici Titu n-ar fi trebuit să părăsească pe Roza… De aceea tânărul privea pe Friedman şi toată familia lui ca pe nişte duşmani de moarte şi-i ura cât se putea în împrejurările în care se găsea.

  De când a început să iubească pe Rozica, l-a cuprins o dragoste deosebită pentru toţi ungurii şi ovreii, fiindcă ea era unguroaică măritată cu un ovrei. Dragostea se manifesta prin plăcerea de a vorbi ungureşte. Venind acuma într-un sat unguresc, şi-a închipuit că, auzind şi vorbind mereu ungureşte, va avea impresia că e tot în apropierea Rozei şi astfel îşi va mai răcori dorul. Ţăranii care aveau treburi pe la primărie vorbeau însă mai mult româneşte, întâi pentru că tuturor le era mai la îndemână şi apoi fiindcă notarul însuşi nu cunoştea limba statului decât tocmai cât îi cerea slujba, iar acasă sporovăia numai evreieşte sau româneşte, căci notăreasa, cu toate silinţele, nu fusese în stare să înveţe nici o boabă ungureşte. Singur feciorul notarului, studentul, se prefăcea că nu pricepe româneşte; deoarece însă îşi dădea aere de gravitate savantă, lui Titu îi era scârbă de el şi-l ocolea.

  Amărât şi mâhnit, Titu totuşi se apucă serios de munca ce i-o împărţea cu dărnicie Friedman care, nefiind sigur câtă vreme va sta la dânsul poetul, căuta să profite de hărnicia lui spre a-şi pune la zi lucrările rămase şi îngrămădite de luni de zile. Pe Titu îl plictisea monotonia aceloraşi formule şi tipare, dar nu-l împiedica de a munci cu râvnă în aşteptarea zilei de joi, când va revedea pe Roza. Se simţea chiar mândru că se jertfeşte scriind „bilete de vite”, „liste de impozite” şi alte lucruri prozaice, în loc să plutească în sfere senine, să făurească versuri înaripate…

  Joia sosi împreună cu o decepţie crâncenă. Notarul îi spuse cu părere de rău că nu-l poate lua cu el în Armadia, că trebuie să umble negreşit prin comună, să zorească strângerea birurilor şi să pună sechestre celor rămaşi prea mult în urmă, deoarece percepţia îl ameninţă cu amendă dacă nu va vărsa în treizile măcar sumele de pe semestrul trecut.

  Parcă nici o zi, în viaţa lui Titu, n-a fost mai posomorâtă ca joia aceasta. Fierbea, înjura şi-şi blestema soarta văzând cum pleacă Friedman, iar el trebuia să stea pe loc. Era cât pe-aci să se bată cu băiatul notarului, care veni să-i ţie de urât şi să discute politică. Pe urmă îşi zise că Friedman nu putea să-i facă asemenea măgărie decât îndemnat de Herdelea şi ca să-l înstrăineze de Roza. Spre a se răzbuna nu ieşi toată ziua din cancelarie, aruncă într-un colţ registrele de sechestre şi, în schimb, compuse pentru Roza o scrisoare lungă de nu se mai isprăvea, înflăcărată de patimă şi udată de lacrimi, pe care voia să i-o trimită cu un om tocmit înadins, chiar dacă l-ar costa leafa întreagă pe o lună.

  A doua zi, recitindu-şi scrisoarea, i se păru cam umflată şi o rupse. Se mai potolise puţin cu speranţa joii viitoare. Cum a