Glanetaşu tău, că tu ţi l-ai ales, dacă nu m-ai ascultat, şi să te înţelegi cu feciorul… C-aşa se cade, fata tatii! Aşa! Să vă învoiţi cum o fi mai bine, că eu n-am ce să mă amestec… Aşa, draga tatii…

  — Apoi să mă duc, tătucă, bâlbâi Ana cu glas plâns, cu ochii încrememţi de spaimă.

  — Apoi să te duci, draga tatii, zise Baciu mohorându-se iar.

  Şi Ana porni îndată spre Glanetaşu, cu sufletul greu, cu trupul zdrobit. Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. Nici o nădejde, dar nici neîncredere. Mergea cum o purtau paşii, ca un câine izgonit. Îi iuţea mersul groaza privirii ciudate a bătrânului în care fâlfâia parcă moartea ei.

  Se pomeni în casa Glanetaşului, fără să-şi dea seama dacă a întâlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună ori e vreme rea. Şi în casă văzu pe Ion stând la masă, cu un briceag în mână şi crestând o ceapă mare, roşie, iar pe masă văzu o pâine de mălai abia începută, o bucată zdravănă de slănină groasă şi nişte sare pisată într-un nod de pânzătură. La vatră clipocea Glanetaşu, cu luleaua atârnată în colţul gurii, cu mâinile în poală, iar Zenobia strângea jăratic sub o cratiţă cu trei picioare.

  Fata se aşeză nepoftită pe laviţă, căci genunchii îi tremurau ca piftia, şi rămase cu ochii umezi aţintiţi asupra lui Ion care, liniştit, ca şi când nici n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o muşcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vâra în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată şi apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă. Ana tăcea fără să ştie ce aşteaptă şi se minuna de nepăsarea lui neînţeleasă, atunci când în sufletul ei clocotesc durerile numai şi numai pentru că l-a iubit pe el mai adânc decât orice în lume.

  În casă se înstăpânise o tăcere frământată doar de molfăitul flăcăului care, în urechile Anei, răsuna baţjocoritor. Apoi deodată glasul Zenobiei, ascuţit şi mirat, parcă o trezi dintr-o aiurare:

  — Ai mai venit şi pe la noi, Anuţă?

  Ana nu ştia ce să răspundă şi totuşi îşi auzi îndată vocea ei însăşi, plânsă şi fricoasă:

  — Am venit, lele Zenobie… am venit pentru Ionică…

  Iar se înţeleni tăcerea în odaie. Pe urmă Ion scrâşni dinţii, muşcând vârtos din ceapă. Fata ridică speriată ochii spre el, pe când fălcile lui ronţăiau rar şi pielea i se întindea şi se încreţea pe obraji.

  Trecură astfel câteva clipe lungi. Flăcăul se roşi înghiţind în plin, apoi zise încet, fără să se întoarcă la ea:

  — Da ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?

  — M-a trimis tata pentru…

  Dar nu putu isprăvi. Răceala întrebării îi curmă scurt glasul. Ochii i se umplură de lacrimi, se plecară şi se opriră pe pântecele umflat care, de sughiţurile plânsului stăpânit, se zvârcolea ca o imputare. Ion se uită la dânsa şi-i cântări burta cu o privire triumfătoare.

  — Apoi dacă te-a trimis pe tine, rău te-a trimis, zise el, având un surâs de mândrie pe buze şi ştergându-şi briceagul pe cioareci cu mare băgare de seamă. Aşa, Anuţă! Aşa să-i spui! Că eu cu tine n-am ce să mă sfătuiesc, dar cu dumnealui om vorbi şi ne-om chibzui, de s-o putea, că doar oameni suntem… Dar fără tocmeală cum să ne învoim? Cine dracu a mai văzut învoială fără tocmeală? Că nici noi nu suntem câini, nu, nu… Să-i spui negreşit lui badea Vasile, c-aşa ţi-am spus, ca să ştie…

  Ana ar fi vrut să mai vorbească, să plângă, să-l roage, să-i cadă în genunchi şi totuşi se pomeni curând în uliţă, mergând spre casă, obosită, suflând greu. Parcă nici n-ar fi auzit ce i-a spus Ion, şi nici poveţele Zenobiei care se silise s-o înveţe cum să ia cu binişorul pe tatăl său ca să-l dea pe brazda cea dreaptă… Simţea însă o căldură mai vie în pântece şi din când în când câte-o uşoară zvâcnire ce-i umplea inima de bucune mare şi o făcea să uite toate suferinţele.

  De-abia în faţa tatălui ei şi întâlnind ochii lui mici, cu sclipiri gălbui, cu albul brăzdat de câteva vinişoare aprinse, cu privirea pătrunzătoare şi stranie, o cuprinse iarăşi spaima şi bolborosi uluită vorbe fără şir. Vasile Baciu nu înţelese nimic, dar simţi tot şi se năpusti asupra ei răcnind:

  — Uite hoţul şi tâlharul! Adică vrea să-l rog eu, să mă milogesc eu!

  O călcă în picioare şi o umplu de sânge, urlând şi jurân-du-se că mai bine îi pune capul pe tăietor, mai bine să-i ardă casa şi să-l trăsnească decât să se ducă dânsul la Glanetaşu…

  De-aci încolo nu trecea zi să n-o bată, până ostenea. Vecinii se obişnuiră şi cu răcnetele lui şi cu gemetele ei, încât nici nu mai săreau să o scape, mai ales că Baciu acuma o snopea în casă, cu uşa zăvorâtă, să nu-l mai poată tulbura nimeni. Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe picioare. Numai pântecele îi creştea zi cu zi, bombându-se neîncetat, parcă în ciuda luiVasile.

  Tocmai peste vreo trei săptămâni Vasile Baciu se nimeri să se întâlnească faţă-n faţă cu Ion, pe uliţă, aproape de casa preotului. Amândoi avură o tresărire. Flăcăul totuşi vru să treacă înainte, fără să se oprească.

  — Cum, Ioane, treci aşa parcă nici nu m-ai cunoaşte? Îi zise Vasile Baciu, neputându-se stăpâni, cu un rânjet acru. N-ai tu, băiete, nici un pic de ruşine?

  — Da de ce să am? Se opri Ion rece şi sfidător.

  — Apoi nu ştii tu că fata mea a rămas grea cu tine?

  — Nu vreau să ştiu mmic!

  — Nu vrei?

  — Nu!

  — Bine, bine – scrâşni Vasile – numai să nu-ţi pară rău, măi Ioane!

  — Da de ce să-mi pară mie rău? Făcu flăcăul mai îndrăzneţ. Mai