lui Vasile Baciu sculară degrabă în picioare tot satul. Femeile de prin vecini sosiră într-un suflet, dar se opnră spăimântate la poartă şi numai de-acolo îndrăzniră să-l roage:

  — Las-o, bade Vasile, c-aiomorât-o… Tulai! Uite-o că nu mai suflă! Vai de mine şi de mine c-a ucis-o! Săriţi, oameni buni, c-o omoară! Tulai!

  Drept cel dintâi bărbat sosi Avrum care, cu curajul dobândit din numeroasele bătăiii ce s-au desfăşurat în cârciuma lui, intră de-a dreptul în ogradă şi se repezi la Vasile:

  — Destul, omule! N-auzi? Ho, ho! Destul!

  Baciu însă nu mai auzea nimic, iar când Avrum i se agăţă de braţul cu care lovea, îl scutură ca o pană, izbind mai îndărăt pe fata ce acuma zăcea nemişcată, cu faţa la pământ, cu mâinile mereu împreunate pe pântece, gemând foarte rar şi prelung.

  Femei şi copii, care au văzut sau auzit măcar ceva, răspândeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă:

  — Vasile Baciu bate de-un ceas pe Ana şi cică vrea s-o omoare!

  Câţiva bărbaţi de prin apropiere, îndemnaţi de nevestele lor, veniră şi încercară să-l ostoiască, fără însă a se repezi ca Avrum, fiindcă omul, orice ar face în ocolul lui, e stăpân şi străinul n-are ce să se amestece. Vasile Baciu, plictisit de mulţimea de gură-cască şi spre a scăpa de chihăielile din ce în ce mai stăruitoare, târî fata în casă, aproape leşinată, încuie uşa şi urmă bătaia mai cu sete. Strigătele ei se auziră iarăşi, dar mai înăbuşte:

  — Nu mă omorî! Iartă-mă! Tătucă!

  Prin ogradă şi în uliţă lumea adunată îşi făcea cruce, clătina din cap, pe când o babă îşi frângea mâimle spunând tuturor:

  — A nebunit Vasile, oameni buni, şi n-are s-o lase până n-o omoară!

  Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, care se nimerise a fi cea dintâi când a început bătaia, văzând acuma că nimeni nu e în stare să scape pe Ana din ghearele tatălui său, dădu fuga până la domnul învăţător şi-l rugă să vie degrabă să potolească dumnealui pe Vasile Baciu, că de ceilalţi oameni nu mai vrea să asculte, atâta-i de păgân. Herdelea sări îndată, îşi puse pălăria şi alergă la faţa locului socotind că, oricât ar fi de nebun Baciu, tot trebuie să se ruşineze şi să înceteze când îi va porunci dânsul. Fata însă trebui să rămână să povestească din fir în păr ce şi cum s-a întâmplat. Dommşoarele şi doamna Herdelea se cruciră de sălbăticia beţivanului de Vasile şi-l blestemară şi-l ocărâră cum se cuvine. Apoi Ghighi ieşi în cerdac, urmată în curând de Laura şi de dăscăliţă, să audă ţipetele Anei. Degeaba, căci de-aci nu se putea auzi nimic. Pe uliţă însă era mai multă mişcare. Oamenu se strângeau pâlcuri-pâlcuri şi vorbeau arătând des înspre locul poznei, miraţi sau îngrijaţi… La Glanetaşu în ogradă, Ion, descoperit, stătea ca un par, cu urechile ciulite spre sat, cu faţa-i osoasă aprinsă de o mulţumire stranie; Zenobia, în poartă, căuta parcă pe cineva să schimbe o vorbă şi să afle amănunte.

  — Ai auzit, Ioane, ce-a făcut Vasile Baciu? Strigă Ghighi din cerdac, cu glas tremurat de milă.

  — Auzit, vezi bine, răspunse flăcăul strângând nepăsător din umeri.

  — Îngrozitor! Murmură Laura înfiorată.

  — Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade! Adăugă Ion cu un rânjet răutăcios care-i înnegri toată faţa.

  — Nu ţi-e ruşine obrazului să vorbeşti aşa, afurisitule şi spânzuratule! Izbucni doamna Herdelea revoltată. Voi nenorociţi fetele şi le faceţi de râs şi pe urmă vă mai bateţi joc de suferinţele lor… Ticălosule!

  Ion strânse iar din umeri, în semn că ocările dăscăliţei şi intră pe o ureche şi-i ies pe cealaltă. Dar apoi, auzind glasul învăţătorului care se întorcea acasă vorbind tare cu Macedon Cercetaşu, intră repede în tindă:

  — Da ce-i, domnule învăţător, ce minune s-a întâmplat? Întrebă Zenobia nemaiputându-şi stăpâni cunozitatea.

  — Întreabă-ţi mai bine odrasla, că el ştie mai multe ca toţi! Zise Herdelea supărat. Până am ajuns eu, se isprăvise bătaia, povesti dânsul familiei nerăbdătoare, urcând în pridvor. A lăsat-o mai mult moartă decât vie, biata fată… Am văzut-o. Ţi se frânge imma. E plină de sânge şi zdrobită ca o grămadă de carne. Vai de sufletul ei, nenorocita! Acum Vasile s-a mai astâmpărat. L-am dojenit, dar în zadar. Zice că Ana e grea în vreo cinci luni cu Ion al Glanetaşului şi că de-aceea a bătut-o…

  A doua zi Vasile Baciu se aşeză de dimineaţă în cârciumă şi bău până târziu după prânz, singur, încruntat, tăcut, izbind doar în răstimpuri cu pumnul în masă atât de straşnic că Avrum tresărea după tejghea şi repede se uita dacă n-a spart cumva vreo sticlă sau vreun pahar, pe urmă plăti cinstit până la un ban, trecu acasă şi se năpusti iar asupra Anei, plină de vânătăi, şi o bătu până ce o scoaseră vecinii din mâinile lui.

  A treia zi însă parcă se mai potoli. Spre amiază luă de mână pe Ana şi-i vorbi foarte liniştit, dar cu aceeaşi luare rece şi ciudată în ochi, cu care o îngrozise alaltăieri:

  — Ascultă-mă, draga tatii, şi ia seama bine ce-ţi spun, că-s om bătrân şi mâncat de toate necazurile din lume. O dată nu m-ai ascultat şi tare rău ai păţit… Amu ce să mai faci? Ai greşit, vezi bine, că cine nu greşeşte. Aşa-i omul. Dar greşeala îndreptare aşteaptă, altminteri ne-ar mânca toţi câinii… Amu m-am gândit şi eu, şi m-am răzgândit, că-s mai hârşâit cu viaţa… Cu pântecele la gură vezitu bine că nimeni în lume n-are să te ia…

  Vasile Baciu se opri, scrâşni din dinţi. Dar nu îngădui să-l cotropească mânia, ci, înghiţind scuipatul, întinse gâtul şi urmă mai rar, îndulcindu-şi iar graiul:

  — Tu ai greşit, draga tatii, tu singură trebuie să-ţi îndrepţi greşeala… Aşa! Ori poate nu zic bine? Ba zic, zic… Ei, ş-apoi am socotit că să te duci tu la