George adăpa vitele. Cumpăna fântânii scârţâia ascuţit în vreme ce găleata plină se înălţa greoi.

  Vasile Baciu intră în ogradă trântind portiţa şi, apropiin-du-se de flăcău, zise cu glas răstit:

  — Bine, măi George, apoi aşa te porţi tu cu mine? Apoi de-aceea te-am ogoit eu ca ochii din cap şi te-am îmbrăţişat şi te-am cinstit, ca să mă faci de ruşinea lumii şi pe urmă să-ntorci spatele?

  George, foarte liniştit, ridică găleata şi o răsturnă peste gheaţa de câteva degete ce se prinsese în jgheabul de lângă fântână. Apa se rostogoli năvalnic, împroşcând boturile care sorbeau cumpătat şi speriindu-le, aşa încât toate se înălţară o clipă ca la comandă.

  — Cum ai zis, bade Vasile? Făcu flăcăul, întorcând numai capul şi ţinând cu amândouă mâinile găleata goală.

  Nepăsarea şi răceala lui George îl scoaseră din ţâţâni. Strivi o sudalmă între dinţi şi apoi urmă, tot dojenitor, dar căutând să se stăpânească:

  — Apoi văd că nu eşti om de treabă, măi băiete, auzi tu?

  — Apoi de ce? Zise George nemişcat.

  — Apoi pentru că nu eşti de treabă, auzi? Te-ai legat de fata mea, ai lăsat-o cu pântecele la gură şi amu te faci că nici n-o cunoşti… Aşa ţi-i ţie omenia, ai?

  — Eu?

  — Vezi bine că tu!

  Flăcăul dădu drumul găleţii, îşi şterse mâinile pe cioareci şi veni lângă Vasile, păşind foarte greoi şi având pe faţă un zâmbet compătimitor care-ţi plesnea obrajii. Se uită drept în ochii lui Baciu şi vorbi cumpătat, ca şi când ar vrea să risipească din mintea lui orice îndoială:

  — Apoi să ştii că greşeşti, bade Vasile, că eu nu-s de vină! Nu, crede-mă! Eu pot să pun mâna pe cruce că nici nu m-am atins de ea… Mie mi-a fost tare dragă Anuţa şi am venit pe la dumneavoastră şi m-am silit în fel şi chip să facem cum e mai bine. Apoi dacă s-a întâmplat altfel, nu-i vina mea, bade Vasile. Că eu m-am dat la o parte când am văzut cum a ieşit altul noaptea din casă şi încă am auzit ce-am auzit…

  Vasile Baciu pricepu îndată şi simţi ca şi când l-ar fi trăsnit cu o măciucă în creştetul capului. Ochii i se roşiră şi ograda începu să se clatine mereu mai tare, apoi să se învârtească parcă s-ar fi zdruncinat pământul. Mai ascultă o vreme jelania flăcăului, imputările lui, mângâierile lui, dar nu le mai înţelegea. Văzu ca prin vis cum vine spre dânşii mama lui George, care vorbi mult cu glasu-i plângător, îşi frânse mâimle, se închină, se uită spre cer… În creierii lui însă nu mai pătrundea nimic. Acolo se zăvorâse singur gândul că George nu-i vinovat şi acuma se zvârcolea ca o fiară prinsă în capcană.

  Se întoarse acasă, fără să ştie cum, năucit, bălăbănindu-se pe picioare mai rău decât dacă ar fi băut trei zile şi trei nopţi. Drumul i se păru nesfârşit. De-abia aştepta să sosească, să se izbească cu capul de toţi pereţii, cel puţin astfel să-şi astâmpere chinul ce-l rodea neîncetat.

  Când deschise poarta, văzu pe Ana care venea de la gârlă cu coşul încărcat de rufe limpezite. Cum o zări, Vasile simţi o tresărire aprigă. Într-o clipă mintea i se lumină iar şi în gândurile lui răsări Ion al Glanetaşului, cu o înfăţişare dispreţuitoare şi triumfătoare, arătând cu mâna pântecele Anei. Apoi, repede, fata dispăru, rămânând în ochii lui numai burta ei încinsă cu betele tricolore peste zadiile sumese, o burtă uriaşă, vinovată, urâtă, aţâţătoare, în care ruşinea se lăfăia sfidătoare şi trufaşă.

  Când a dat cu ochii de tatăl său, Ana s-a oprit încremenită de privirea lui rece, stăruitoare şi sălbatică ce-i străbătea în inimă ca un pumnal. Groaza i se trezi în suflet atât de sfâşietoare că începu să ţipe desperată, cu un glas foarte subţire:

  — Nu mă omorî, tătucă, nu mă omorî, nu mă omorî! Coşul îi căzu din braţe, rufele albe se împrăştiară prin zăpadă, iar mâinile ei moarte se încrucişară, ca o apărare, pe pântecele rotund în vreme ce ţipătul ei se repeta tot mai jal-nic, mai slab şi mai răguşit.

  Întocmai ca fiara care, cu privirea stăpânitoare şi-a ameţit prada, dar totuşi spre a-şi spori plăcerea sângeroasă, mai aşteaptă un răstimp înainte de-a o zdrobi, tot astfel şi Vasile Baciu stătu pe loc sorbind cu ochii deznădejdea Anei şi ascultându-i strigătele îngrozite care îl întărâtau ca nişte îndemnuri vrăjmaşe… În sfârşit, cu paşi grei şi rari, se apropie de ea, îşi înfipse mâna în părul ei şi, cu o smucitură setoasă, o trânti jos. Apoi porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind:

  — Rapandulă! Rapandulă! Amu te omor! Neruşinată! Feciorul Glanetaşului îţi trebuia? Na, rapandulă!

  Ţipetele Anei se înteţiră iar, mai dureroase şi mai deznădăjduite:

  — Iartă-mă, tată! Nu mă omorî, tată!

  Vaietele ei, cu cât mai sfâşietoare, cu atât pe Baciu îl întărâtau mai tare şi-l făceau să răcnească mai avan, parcă astfel ar fi vrut să-i înăbuşe glasul. Deoarece însă strigătele fetei nu slăbeau, ci se îngroşau ca şi când ar izvorî acum din pântece, ochii lui umflaţi de mânie zăriră din nou burta batjocoritoare şi îndată începu să o lovească cu piciorul, icnind mai mulţumit, parcă prin fiecare izbitură şi-ar fi răcorit sufletul. Mâinile Anei, încrucişate, se sileau instinctiv să prindă loviturile crâncene care-i ameninţau rodul păcatului. Şi cizmele grele cădeau mereu, sfărâmându-i carnea zdrelită de ger, zdrobindu-i oasele.

  Ca nişte păsări speriate alergau ţipetele fetei, se risipeau chemătoare prin sat, se răsfrângeau peste dealurile zgribulite de frig… Baciu o lovea mereu, parcă tot mai nesăturat. Apoi, ca să-i înăbuşe vaietele, o trânti cu capul în zăpada care se roşi îndată de sângele ce-o podidi pe gură şi pe nas, pe când pieptul ei tot mai horăia de gemetele neputincioase.

  Răcnetele şi strigătele din ograda