va fi rău… În răstimpuri totuşi, fără să-şi dea seama, se oprea din lucru, trudită de povara ce-o purta sub immă. Deseori privirea i se scălda pierdută în apa care se zbătea la picioarele ei, când ispititoare ca nişte şoapte de dragoste, când ameninţătoare ca un duşman însetat de răzbunare. Dar gânduri de moarte nu se mai puteau apropia de sufletul ei. Ba, aducându-şi aminte cum era cât pe-aici să-şi facă seama astă-vară, umblând pe lângă Someş, se mira ce nesocotită a fost şi repede se îndrepta din şale, respira adânc şi-şi mângâia pântecele rotund, în neştire, cu mâinile crăpate şi roşite de îngheţ…

  Vasile Baciu plecase în faptul zilei, brusc, după o noapte întreagă chinuită de şovăiri şi chibzuiri. Mintea lui, neobişnuită cu frământarea gândurilor, clocotise neîncetat ca o oală plină şi descopentă, uitată pe un jăratic mare. O ruşine ameţitoare îi strângea inima, nu pentru că fata a rămas însărcinată, ci pentru că George nu vine s-o ia… dacă a pângărit-o. Ruşinea îl înfuria însă când îşi zicea că, deoarece flăcăul nu se grăbeşte să fie om de treabă, va trebui să se ducă dânsul să se înţeleagă cu Toma, să nu se întâmple să nască Ana şi pe urmă să înghită toţi ruşinea cu pumnii. Dar adică de ce n-ar veni George, precum se cuvine? Bine, poate că nu se învoieşte cu zgârcitul de tată-său în privinţa zestrei… Dar de ce nu trece măcar să-i spuie lui că uite aşa şi aşa, că doar nu e peste nouă mări şi nouă ţări? Ori poate n-o fi dânsul tatăl copilului? Gândul acesta se îmbrâncea uneori în mintea lui, îi zdruncina tot sufletul. Atunci se zvârcolea în pat, sufla ca un balaur, suduia pnntre dinţi şi era gata-gata să apuce de gât pe Ana şi s-o strângă până îi va stoarce ei dezminţirea. Se potolea însă alungându-şi din cap asemenea închipuire şi zicându-şi convins că George trebuie să-şi facă datoria şi, spre a se convinge deplin, încerca să-şi reamintească amănunte din purtarea flăcăului, de pe vremea când el îi făgăduia negreşit pe Ana şi-i zicea „măi ginere”; mai ales se căznea să retrăiască noaptea aceea când, deşi doborât de rachiu, parcă a auzit gemetele fetei amestecate cu o forăială aspră şi înfundată, căci atunci trebuie să se fi întâmplat pozna… Se înşela singur silindu-şi în urechi închipuirea unor şoapte groase care n-ar putea fi decât ale lui George şi care-i înlesneau sarcina şi-i mulcomeau zvârcolirile inimii.

  În toată frământarea lui nu era nici o ură împotriva Anei. Nici nu se gândea măcar s-o ia în seamă serios. O ştia supusă şi n-o învinuia. Îi era necaz doar c-a fost atât de proastă şi s-a dat lui George înainte de-a o fi cerut. Era însă sigur că a făcut-o în credinţa de-a asculta porunca lui, care mereu i-a bătut capul cu feciorul Tomii. Cum să-i găsească vreo vină când ea habar n-are ce-i lumea, când ar fi fost în stare să se mărite cu Ion al Glanetaşului, dacă nu i-ar fi tăiat-o dânsul?

  În sfârşit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, îşi zise că dis-de-dimineaţă se va abate pe la Toma, să zvârle o vorbă în treacăt, aşa ca din întâmplare, să ştiricească gândurile lui şi pe-ale flăcăului.

  Cum s-a luminat de ziuă a pornit spre Toma ca să-l nimerească negreşit acasă, leşind pe poartă se gândi că trebuie să lase la o parte orice sfială şi să meargă de-a dreptul să-l întrebe în ce ape se scaldă… După ce coti însă pe uliţa din dos şi începu să se apropie de casa lui Toma, hotărârea îi scăzu pas cu pas, iar locul i-l luă ruşinea umflată de mândrie. „Eu să-l rog pe Toma să-mi ia fata? Dar mai bine să-mi smulgă limba! Murmură zărind casa de piatră înălţându-se peste coperişele celor dimprejur. Că doar nici eu nu-s fleandură, c-am fost şi primar în sat şi, slavă Domnului, am ce băga-n gură…”

  Trecu pe dinaintea casei fără să întoarcă măcar capul. Numai cu coada ochiului se uită şi văzu poarta mare, cu stâlpii înfloriţi acoperită cu coteţul de porumbei, apoi coşarul semeţ ca o casă de om bogat, plin ochi cu păpuşoi, apoi în ogradă o întreagă cireadă de vite, dintre care unele lingeau la un bulgăre zdravăn de sare, iar altele rumegau alene suflând fuioare albe de aburi pe nas, apoi însăşi casa cu acoperiş de ţiglă, cu ferestre domneşti împodobite cu chenare late, vinete-închise, cu falnice cununi de porumb atârnate de căpriori deasupra prispei, cu uşa tinzii deschisă, unde, pe vatră, ardea o flacără uriaşă în jurul căreia se mişca o femeie şi un bărbat, care parcă era George, apoi grădina cât o livadă, cu pomi mulţi, cu stoguri de fân şi de paie, cu o claie de lemne tăiate. „Oameni cu stare, ce mai calea-valea”, îşi zise Vasile Baciu ca şi când acuma şi-ar fi dat de-abia seama cât de bogat trebuie să fie Toma.

  Îşi aduse aminte de nişte locuri ale lui, semănate cu grâu de toamnă, aproape de drumul spre pădure, despre care auzise că i le-ar fi stricat săniile ce se duceau după lemne. De mult se tot gătea să meargă să vadă ce-i cu ele. Îşi iuţi paşii. Curând ieşi din sat, uitând că pornise la Toma, cuprins numai de gândurile moşiei sale. Îşi află pământurile neatinse, aşternute cu pânză groasă de zăpadă… Fiindcă tot a venit până aici şi pădurea era aproape, se duse să dea o raită, chibzuind c-ar fi bine să-şi mai care câteva sănii de lemne până ce nu începe omătul să se topească, cel puţin să nu maiaibă grija asta până în iarna viitoare. Învârtindu-se prin pădure şi ochindu-şi copacii de tăiat, îi veni în minte claia de lemne din grădina lui Toma şi apoi hotărârea cu care plecase de acasă. Atunci se înfune că s-a lăsat înfricoşat şi se întoarse grăbit spre sat. „Adică mie să-mi fie ruşine că n-au ei obraz? Mormăi el din ce în ce mai supărat. Apoi, dacă-i