În joia când Herdelea văzu iar în Armadia pe Friedman şi-l încunoştiinţa că săptămâna viitoare Titu poate pleca la post, pe la amiază se întâlni, prin faţa liceului, nas în nas cu judecătorul, care tocmai ieşea de la slujbă. Învăţătorul salută respectuos, dar băgă de seamă că ungurul încruntă din sprâncene fără măcar să mişte din cap. După ce se depărtă câţiva paşi, judecătorul îl strigă înapoi şi-l întrebă brusc, privindu-l aspru şi iscoditor:

  — Ascultă, domnule Herdelea, dumneata ai făcut unui ţăran din Pripas o plângere, la minister, împotnva mea?

  Învăţătorul şovăi o clipă şi pe urmă răspunse bâlbâind cu limba de plumb, abia găsind cuvintele ungureşti în minte:

  — Eu! Oo, cum vă închipuiţi una ca asta? Eu care… respectul legilor…

  — Foarte bine, mormăi judecătorul întorcându-i spatele cu dispreţ.

  Întâlnirea aceasta îi înfipse un cui în immă. Vasăzică ungurul bănuieşte, poate chiar ştie sigur, că el e autorul reclamaţiei? Până acasă întoarse şi suci toate urmările posi-bile ale nenorocitei întâlniri. Dar cum să fi aflat ungurul? Sau poate chiar el însuşi o fi scăpat undeva vreo vorbă trădătoare? Cu neputinţă n-ar fi, căci între prieteni cam are şi el obiceiul să spuie vrute şi nevrute. Apoi fusese destul de nerod să se încreadă că l-a pocnit atât de urât încât parcă-l şi vedea destituit, de nu şi întemniţat… Dacă însă se dovedeşte acum aievea că el a făcut jalba, atunci ungurul e în stare să-şi împlinească ameninţarea. Vorbele de deunăzi ale copistului îi răsunau în urechi iarăşi, parcă mai înfricoşătoare.

  Acasă tocmai sosise scnsoarea lui Pintea care hotăra cununia pentru Dumimca Tomii. Se sili să se bucure, ca şi ceilalţi, dar inima îi rămase mohorâtă. Găsi un pretext şi se repezi peste drum, la Glanetaşu, să reamintească lui Ion că, dacă va sufla vreun cuvânt, va fi foarte rău pentru amândoi. Flăcăul i se păru cam nepăsător, deşi s-a jurat iarăşi că mai bine să-l taie în bucăţi decât să vândă tocmai pe domnul învăţător care i-a făcut numai bine. Jurămintele lui totuşi nu-l liniştiră. Din toată purtarea lui Ion parcă citea şi mai lămurit primejdia.

  Sufletul i se umplu de o îngrijorare dureroasă. Familiei însă nu se îndura să-i mărturisească nimic. De ce să le tulbure bucuria? La urma urmelor poate frica îl face să exagereze, poate că conştiinţa vinovăţiei îşi bate joc de dânsul… Un strop de nădejde îi picura în inimă, pornind o luptă vajnică cu presimţinle rele.

  Vasile Baciu se zvârcoli toată noaptea ca pe jăratic. Baba Firoana parcă-i urnise în creieri toate gândurile care acuma nu-şi mai regăseau locurile. Stinse lampa brusc ca şi când i-ar fi fost ruşine de lumină. Pnn întunenc putea geme mai slobod. Patul i se părea de fier, oricât îndrepta paiele sub cearşaf ca un bolnav ostenit de zăcere. După cuptor, Ana, cu respiraţia suptă, îşi ascuţea auzul, întocmai ca în noaptea când se frânsese întâia oară în braţele lui Ion, pândind somnul tatălui ei şi aşteptând, la fiece mişcare, s-o înhaţe de picioare, s-o tragă jos din culcuş şi s-o zdrobească…

  Spre ziuă, fata aţipi puţin. Când se trezi, speriată, în casă pătrunseseră zorile albe de iarnă şi bătrânul nu se mai vedea.

  În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. Barem de-ar fi bătut-o, ar fi scăpat de adăstarea aceasta mai chinuitoare ca orice durere. Lacrimile şi vaietele i-ar fi uşurat suferinţa trupească, în vreme ce astfel o piatră de moară îi turteşte încetul cu încetul imma, vrând să stoarcă un răspuns la întrebarea: ce vrea să facă tata? Ea de mult îşi închipuia că bătrânul ştie cu cine a păcătuit şi se minuna mereu că tace. Uneori se gândea că înadins aşteaptă până se va întoarce Ion de la munte. Dar acuma flăcăul era iar acasă şi Vasile Baciu se nătângea în tăcere.

  Două zile spălase şi fiersese în tindă rufele murdare; azi avea de gând să le laie şi să le limpezească în Gârla Popii ce curge în dosul casei, la capătul grădinii. Se încălţă cu opin-cile, îşi suflecă poalele şi zadiile, şi porni cu toporul subsuoară, să spargă gheaţa şi să-şi potrivească locul. În grădină zăpada râdea, albă şi sticlitoare, ca obrazul unei fecioare neprihănite. Anei parcă-i era milă s-o calce cu opincile greoaie şi să strice pojghiţa de fulgi proaspeţi care suspinau dureros sub paşii ei. Din câteva lovituri de topor desfundă o gaură rotundă în gheaţa groasă de-o palmă şi căptuşită cu omăt. Apa zbucni afară în bolbociri mânioase, ca şi când s-ar fi căznit să se smulgă de sub apăsarea învelitoarei de gheaţă, înmuind şi mânjind fără cruţare zăpada de primprejur… Apoi fata se duse şi se întoarse, având subsuoară un coş de rufe ude de leşie, peste rufe scaunul de lăut şi maiul, iar într-o mână aducând o oală cu apă fierbinte în care să-şi dezmorţească degetele când o va fi răzbit gerul.

  Îşi împărţise treburile aşa încât să se poată întoarce de mai multe ori în casă cu bucăţile lăute şi limpezite, să vadă dacă a venit bătrânul. Bătea zdravăn cu maiul rufa aşezată pe scaunul lung şi cu picioare scurte, ca să iasă mai întâi leşia, apoi o dădea în gârlă. O bătea iar şi iar o dădea prin apă, până ce rămânea ca zăpada de curată; pe urmă o storcea bine, o scutura şi o punea la o parte… Gerul îi dârdâia carnea şi oasele. Oboseala o istovea din ce în ce. Nu simţea însă nimic. Apa fierbinte se răci în oală, uitată. În schimb capul îi duduia de aceeaşi întrebare aprinsă: „Ce va face?” Şi cu cât se înteţea, cu atât lua parcă mai multe înţelesuri: „Ce va face tatăl ei, ce va face Ion, ce va face lumea…”

  I se statornicise în creieri siguranţa că Baciu s-a dus la Ion… şi acuma ghicea mereu, ba că va fi bine, ba că