rău de orice privire aruncată altuia, de orice vorbă schimbată cu altcineva, iar mai târziu începu să-l doară şi gândul că Roza trăieşte într-o casă cu Lang şi că chiar se culcă în acelaşi pat. Îi umbla prin minte s-o despartă de soţul ei şi s-o ia de nevastă, într-un moment de însufleţire îi spuse şi ei ce-a hotărât, şi ea îi mulţumi cu un uragan de sărutări. Îndată îşi dădură seama amândoi că, de vreme ce el n-are nici un câştig, ea n-ar putea trăi nici o zi fără Lang. Atunci Titu îi făgădui că o va duce cu el în România, când va fi să plece. Deocamdată însă nu se mai gândea serios să se arunce în vârtejul necunoscutului.

  După dibuirile începutului se întâlneau mai ales acasă la ea, în timpul când Lang era la şcoală. Titu se obişnui curând şi nu-i mai fu frică să nu-i prindă bărbatul. Îşi întocmi chiar o replică straşnică pentru orice eventualitate: „Domnule, ne iubim, şi te urâm! Slobod eşti să iei orice hotărâre!”

  Cuvintele acestea i se păreau şi demne, şi eroice. Din nenorocire, n-avea nevoie de ajutorul lor. Lang era mai orb ca toţi bărbaţii şi nici nu visa măcar să-i bănuiască. De multe ori, în pauze, repezindu-se acasă să mai tragă o duşcă de rachiu ca să-şi întărească energiile pedagogice, găsea pe Titu între patru ochi cu Roza. Nu se mira şi nu se supăra, ci zicea veşnic foarte senin:

  — Aici eşti, amice? Eşti drăguţ că mai ţii de urât nevestei mele, că eu n-o prea răsfăţ. Ce vrei, am îmbătrânit… Doreşti un păhărel?

  Titu nu se mai ducea nici prin Armadia. De la serata dansantă nu vorbise mai mult de două ori cu Lucreţia Dragu. De când putea strânge în braţe pe Rozica, nu mai zicea că are nevoie de iubiri vaporoase. „Oacheşa cu ochii verzi”, cum o preamărise el odinioară în poezie, nu-l mai inspira câtuşi de puţin. I se părea o mică ipocrită încrezută… De altfel nu mai simţea nici o trebuinţă să povestească nimănui cum a cucent iubirea Rozei. Pasiunea adevărată merge mână în mână cu discreţia.

  Herdelea, încurajat că una din fete şi-a găsit norocul urmând sfaturile lui înţelepte, se frământa acuma să asigure şi viitorul băiatului. Astfel nu scăpa nici o ocazie de a reaminti lui Titu că vremurile sunt grele, că omul trebuie să-şi croiască un drum în viaţă, că anii trec ca vântul şi cel ce n-a muncit n-are la bătrâneţe, şi în sfârşit c-ar fi bine să se gândească şi el la ziua de mâine. Titu se înfuria înţelegând, căci orice asigurare de viitor însemna o despărţire de Rozica. Dar iarăşi nu putea stărui să se eternizeze în lenevie şi deci răspundea morocănos:

  — Am zis că eu nu vreau? Găsiţi-mi o slujbă, orice ar fi, şi iată că mă duc! Dacă nu sunteţi în stare să înţelegeţi talentul meu, am să mă fac chiar şi măturător de stradă, ca să vă scăpaţi de mine şi să nu-mi mai bateţi capul că sunt trântor şi nimic mai mult!

  Supărarea lui îi mâhnea pe toţi din casă. Fetele săreau şi-i luau apărarea. Dăscăliţa, înduioşată, făcea semne indignate lui Herdelea să-l lase în pace, pe când învăţătorul, încurcat, se scărpina în ceafă şi, vrând s-o dreagă, îl jignea mai rău.

  Vizitele prea dese la doamna Lang începură cu vremea să bată la ochi ovreimii din Jidoviţa. Fetele hahamului Cahan, bătrâne şi înăcrite, neavând altă treabă şi fiind vecine cu Lang, se apucară să pândească de câte ori vine Titu, să se uite la ceas când intră şi când iese. Şi, deoarece Roza făcea pe mândra faţă de ele şi le privea de sus, răspândiră vorba că între unguroaica lui Lang şi feciorul dascălului din Pripas nu poate fi lucru curat. De atunci încolo ochii care urmăreau paşii luiTitu se înmulţiră, iar ştirea că Rozica pune coarne lui Lang se întinse, trecu şi în Armadia stârnind senzaţie printre învăţătom de acolo, şi în sfârşit ajunse la urechile lui Herdelea. Bătrânul nu era împotriva unor astfel de pierderi de vreme, dar punând în legătură nervozitatea şi nepăsările lui Titu cu zvonul acesta, se temu să nu izbucnească cumva vreun scandal care să pericliteze viitorul băiatului şi se puse deci cu tot dinadinsul să-i găsească mai curând barem un loc de subnotar undeva, ca să-l îndepărteze din braţele iubini primejdioase. Mai ales că aproape în acelaşi timp, dar pe alte căi, vestea sosi şi la cunoştinţa fetelor şi a doamnei Herdelea care nu ştia cum să blesteme mai avan pe ticăloasa ce nu se sfieşte a-şi pune mintea cu un copil.

  Astfel toată famiha se bucură când învăţătorul, într-o seară, vesti că a întâlnit în Armadia pe notarul din Gargalău, care tocmai are mare nevoie de un ajutor priceput şi ar primi cu plăcere pe Titu, plătindu-i o leafă foarte bună. Titu îngălbeni.

  — Gargalău? Zise dânsul cu glas stins, măsurând în gând depărtarea dintre Jidoviţa şi locul surghiunului.

  — Gargalău… Nu e departe, răspunse bătrânul, parcă ar fi ghicit rostul întrebării. Al şaptelea sat de la Armadia… Notarul e un om de ispravă. Aveţi să vă înţelegeţi ca fraţii. Şi pe urmă acolo poţi strânge şi bani, căci nu vei avea nici o cheltuială, încât să poţi pleca mai târziu unde te îndeamnă inima… Nu-i vorba să te împotmoleşti în Gargalău. E ceva provizoriu…

  Herdelea vorbea atât de blând că Titu nu găsi putinţa să se supere. Dar, fiindcă voia să se sfătuiască mai întâi cu Rozica, răspunse în doi peri:

  — Bine, bine… Acum să mă mai gândesc şi eu puţin, o zi, două… Că doar nu arde…

  Roza Lang, simţind că lumea forfoteşte, îl povăţui să se ducă, dar îl puse să jure că nu o va înşela şi că va veni cât mai des posibil. În schimb îi făgădui şi ea că va merge să-l vadă, fiindcă de acum nu mai poate trăi fără iubirea lui,