cheamă. După ce flăcăul se jură şi se închină că va face întocmai, Herdelea declară cu multă demnitate că în sfârşit a sosit şi ceasul dreptăţii. Se credea în sufletul lui răzbunătorul nedreptăţilor… Laura şi Ghighi împărtăşeau mândria tatălui lor, mai cu seamă pentru că judecătorul n-avea buna-cuviinţă nici să le salute, când le întâlnea, deşi le cunoştea foarte bine. Dăscăliţa însă ar fi fost mai bucuroasă să vadă la răcoare şi pe popa Belciug, pe care nu-l putea suferi oricât căuta dânsul s-o linguşească; pe cine a scos ea de la inimă, scos rămâne în vecii vecilor.

  — Fii pe pace, nevastă, îi zise Herdelea trufaş, că nu scapă nici sfinţia sa cu mâna goală din comedia asta! Are să mănânce şi el ruşinea cu lingura, n-ai grijă!

  Niciodată n-a sălăşluit atâta mândrie în casa Herdelea ca în zilele acestea. Viitorul se întrezărea trandafiriu. Din toate părţile nădejdile bune surâdeau.

  Laura, de când se logodise, trecuse printr-o schimbare mare. Serioasă fusese ea întotdeauna, dar acuma parcă seriozitatea îi şedea mai bine. De unde până atunci nu se potrivise deloc în păreri cu mama ei, azi vorbeau ca două tovarăşe şi nu se sfia s-o întrebe mereu, ba cum se găteşte cutare mâncare, ba cum se croiesc pantalonii bărbăteşti, ba cum se fac murăturile… Era hotărâtă să fie o gospodină desăvârşită, să vadă Pintea că, deşi ea n-a avut zestre, are în schimb atâtea alte calităţi preţioase încât se poate lua la întrecere cu orice domnişoară din Ardeal. Mai ales se gândea că va iubi foarte mult pe George, ca astfel să-l răsplătească pentru dezinteresarea lui care, pe lângă că-i face cinste, e o floare aşa de rară în lumea asta materialistă. Dar îndată ce voia să-şi închipuie cum îl va iubi, se izbea de nedumerire. Nu că i-ar mai fi păsat de Aurel Ungureanu. Laşitatea lui o scârbea, îndeosebi de când auzise din gura viitorului ei socru pomelmcul neamurilor distinse care, era sigură, o vor primi cu braţele deschise. Totuşi se întreba în sufletul ei dacă tocmai schimbarea aceasta bruscă nu e o dovadă de egoism interesat din partea ei?

  La urma urmelor Aurel i-a fost drag. Îşi amintea cu câtă tremurare de inimă îi dorea vizitele, cum i se întipărea în minte fiece vorbă a lui, cu ce plăcere dansau împreună la toate petrecerile… Amintirile o zăpăceau. Dacă asta n-a fost iubire, atunci ce-i iubirea? Adevărat că pe urmă el s-a purtat urât neavând nici o tresărire de indignare când a aflat că Pintea i-a cerut mâna, ceea ce însemnează că, pentru el, iubirea ei a fost o jucărie fără preţ, o simplă trecere de vreme. Poate însă că şi ea a fost vinovată, că n-a făcut cu el decât exerciţii de cochetărie… Dar Pintea? Se roşeşte gândindu-se la sărutarea lui de logodnă, la strângerile de mână, la vorbele lui de dragoste şoptite cu o înflăcărare stângace. Toate nu stârnesc nimic în inima ei, afară de o sfială aproape dureroasă… Până acuma câteva săptămâni avusese convingerea că iubirea e ceva foarte poetic, eteric şi romantic, ceva scăldat în serenade, oftări ascunse şi visări la lună; crezuse că cel care va iubi-o aievea va răpi-o într-o noapte fără stele. Iar azi e în pragul cununiei şi, în loc de fraze pompoase, mintea ei frământă numai bucătărie, gospodărie, proză şi, printre acestea, dorinţa vagă de-a vedea pe George mare, frumos şi bun… Lucrând la trusou, rămânea deseori cu mâinile în poală şi cu ochii în gol, aşteptând parcă un răspuns care nu putea veni. Pintea îi scria în fiecare zi şi ea primea scrisorile cu o strângere de inimă din ce în ce mai mare. Îi era frică de clipa în care vor înceta închipuirile ce o îngrijorau.

  Acuma ar fi avut nevoie de un duhovnic sufletesc care să-i înţeleagă tulburarea şi să i-o aline. Mama ei însă n-ar fi îngăduit în ruptul capului asemenea zbuciumări. Dacă ea, care se credea o martiră a căsniciei, nu şi-a pus niciodată întrebări păcătoase, cum ar putea să-şi pună Laura care a dat peste un om de seamă, nu cum a fost Zaharia Herdelea. Aşa ceva ar fi o fărădelege nemaipomenită… Ghighi iarăşi nu era în stare să-i pătrundă gândurile. Era prea copilăroasă pentru nişte lucruri atât de serioase. Laura încercă să se sfătuiască cu ea, dar răspunsurile ei naive şi zgomotoase nu-i risipeau şovăirile. Cu prietenele ei, oricât ar fi fost de intimă, tot nu îndrăznea să-şi deschidă inima până în fund. Numai Titu ar fi liniştit-o, dar el parcă nici nu vrea să ştie de fericirea ei. Niciodată, de când soarta ei e aproape să se hotărască, n-a căutat să-i uşureze îndoiala… El părea înstrăinat de năzuinţele ei, ca şi când ar trăi în altă lume…

  Într-adevăr, Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile. Ea îl preocupa ziua-noaptea, tulburându-l, chinuindu-l şi fericindu-l. Restul lumii, pentru dânsul, parcă nici nu mai exista. Nu trecea o zi fără să se ducă prin Jidoviţa, să se facă luntre şi punte barem s-o vadă, să-i culeagă un zâmbet cu înţeles sau o privire drăgăstoasă cu care să-şi mângâie dorinţele până se va ivi clipa nepreţuită când s-o poată strânge iar în braţe. Nimic nu-l mai interesa afară de Roza, nici chiar lecturile lui, căci în fiecare frază, printre toate rândurile îi răsărea mereu ea şi numai ea, ademenitoare şi stârnindu-i noi pofte. Ceasuri întregi îşi tortura creierii să cizeleze câte-un vers sau măcar vreo imagine în care s-o nemurească pe ea… Doamna Lang de altfel se simţea măgulită că a deşteptat o iubire atât de puternică în inima tânărului fără trecut şi-i răspundea cu cochetării veşnic noi. Isteţimea ei instinctivă născocea cu uşurinţă prilejurile de întâlnire şi de îmbrăţişare. Pasiunea aceasta o înviora şi o înfrumuseţa. Trebuia să facă sforţări să se stăpânească şi să nu-şi piardă capul cu totul. Prudenţa femeii însă trezea o gelozie furtunoasă la Titu, căruia îi părea