totuşi nu-i trecea prin gând să-l învinuiască. De altfel, îşi zicea, în iubire nici nu poate fi vorba de vină. Ei doi sunt sortiţi unul altuia. Ce s-a întâmplat era scris să se întâmple. Cu toate acestea îi era ruşine de lume încât de-abia cuteza să iasă din ogradă. Lumina zilei îi ardea obrajii. Când avea trebuinţă să meargă pe uliţă, umbla cu ochii în pământ, să nu fie nevoită să întâlnească privirile oamenilor, îşi închipuia că ruşinea ei trebuia să rânjească de pe toate coperişurile caselor. Atunci se întreba spăimântată, cum are să se sfârşească nenorocirea aceasta? De ce nu mai încearcă Ion s-o ceară de nevastă, s-o scape din ghearele grijilor? Poate că mărturisind tot, tatăl ei s-ar înmuia, dacă cumva n-ar omorî-o… Sau Ion lasă înadins să treacă vremea, s-o arate satul cu degetul? Bănuiala că Ion ar fi în stare să-şi bată joc de sufletul ei o îngrozea mai mult decât mânia bătrânului…

  Flăcăul lipsi o săptămână încheiată, iar pe urmă când veni nu mai vru să se suie în podul cu fân. Aminti Anei că, într-o noapte, Vasile Baciu a ieşit de a dat vitelor nutreţ şi era cât pe-aci să-i descopere. Fata n-avu curajul să mai stăruie, dar îi spuse cu glasul tremurat de lacrimi să vie mai des, ca şi înainte, şi să facă ceva, ce-o crede dânsul de bine, pentru că în curând nu-şi va mai putea ascunde sarcina… Ion mormăi cine ştie ce, şi din noaptea aceea nu se mai arătă pe la Ana.

  Trecu o săptămână, două, cinci… Fata află că Ion s-a dus să taie la pădure în munţii Bârgăului, împreună cu alţi bărbaţi, îşi dădu seama că e pierdută, că de-acum numai de la Dumnezeu mai poate nădăjdui scăpare. Se prăpădea plângând amarnic, ca şi când ar fi avut nevoie de toate lacrimile din lume ca să-i înece durerea ei cea mare… Faţa i se îngălbeni şi se împestriţă cu nişte pete pământii. Păcatul nu se mai putea tăinui şi răfuiala se apropia.

  Deoarece câşlegile erau pe sfârşite, iar George nici habar să vină să ceară fata, Vasile Baciu începu să se posomorască. Adică să fi vrut flăcăul să-şi bată joc de Ana şi s-o lase pe urmă de râsul satului? Dacă ar fi aşa, atunci… Nu putea să se gândească ce-ar fi atunci, căci îl cuprindea mânia şi i se întuneca mintea. De câteva ori se hotărî să meargă la Toma, să se înţeleagă împreună omeneşte. Dar totdeauna, când să iasă pe poartă, simţea că-i crapă obrajii. Cum să se ducă el să-şi îmbie fata, ca un cerşetor? Intra la Avrum, se îmbăta şi ocăra pe George, vorbind singur în fundul sticlei de rachiu.

  În sfârşit nu mai erau decât cinci-şase zile până să intre în postul cel mare. Ana începea să aibă ameţeli şi uneori chiar vărsături. Şorţul i se rotunjea văzând cu ochii… Vasile Baciu îi vedea suferinţele şi o compătimea. Îi fu frică să nu se prăpădească fata şi, înainte de a chema pe doctorul Filipoiu din Armadia, care e scump şi nici nu se uită la om până nu-i ia banul din mână, aduse pe baba Firoana, meşteră mare în descântece şi moaşă vestită în toate satele dimprejur. Firoana, zbârcită la faţă, dar sprintenă la suflet, schimbă numai două şoapte cu Ana, o pipăi uşor pe pântece şi apoi spuse verde ţăranului:

  — Mare mirare să nu fie băiat, măi Vasile! Numai să-i ajute Dumnezeu să-l poarte sănătoasă…

  Fata se ghemui pe vatră, ca un câine vinovat, cu ochii în pământ, aşteptând s-o omoare. Vasile Baciu însă nu rosti nici o vorbă. Stătu toată seara cu cotul pe colţul mesei, cu privirea îngheţată, oftând des ca un bolnav de moarte.

  Ghiţă Pop, singurul copist român de la judecătoria din Armadia, unul din pretendenţii dăscăliţei de pe vremea când jucau împreună teatru în Monor, stând într-o zi la un pahar de bere cu Herdelea, cu care era prieten din copilărie, îi spuse că e zarvă mare la judecătorie din pricina anchetei orânduite de ministrul justiţiei, în urma plângerii lui Ion Pop-Glanetaşu din Pripas. Judecătorul turbează şi aşteaptă dintr-o clipă într-alta sosirea unei comisiuni de la tribunalul din Bistriţa, trimisă să cerceteze şi să raporteze fără întârziere. Toţi se întreabă cine i-o fi făcut pozna asta judecătorului?

  — Să-ţi închipui, dragă Zaharie, ce cap are şeful! Sfârşi zâmbind copistul. Nu că i-ar fi frică. Fiindcă vorba ceea: corb la corb nu scoate ochii. Dar ruşinea pe el să se pomenească cu asemenea bobârnac. Cred că mai bucuros ar fi fost să-i fi tras cineva două palme în piaţa bisericii, decât să păţească una ca asta. S-a şi jurat însă că nu se mulcomeşte până nu află cine a îndemnat pe ţăran să facă jalba şi cine i-a făcut-o, şi până nu-i bagă în puşcărie pe toţi!

  Herdelea simţi o săgeată prin inimă auzind vestea şi mai ales ameninţarea judecătorului. De frică se gândi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plângerii şi să-l întrebe cum să se apere de s-ar întâmpla să-l descopere în cele din urmă? Dar îşi luă seama repede. Oricât de prieten i-ar fi Ghiţă Pop, tot s-ar putea să scape o vorbă pe undeva, chiar fără voie, şi să-l nenorocească. Apoi, curând, ştiindu-se la adăpost, o mândrie pruncioasă îi umplu pieptul, care parcă-i zicea: „Uite ce ai fost în stare să faci tu, Zaharia Herdelea! Vezi ce putere ai? Să mai poftească cineva să te înfrunte!” Râse deci şi el, îşi frecă mâinile şi zise copistului, trăgând cu ochiul:

  — Lasă-l că bine-i face, fie vorba-ntre noi! Să-l mai zgâlţâie niţel şi pe dumnealui, că prea se fuduleşte de parc-ar fi frate cu sfântul Petru!

  Cum ajunse acasă, strigă pe Ion şi-i povesti ce-a auzit, având grijă să-i reamintească foarte grav că, orice l-ar întreba comisiunea, el să spună sus şi tare că jalba i-a scris-o un domn de la Bistriţa pe care nici nu ştie cum îl