mai bine să-i vorbească de altceva. Bătrânul, cotropit de oboseală şi de somn, a capitulat repede, urmând pilda preotesei care, legănându-se în hurducăturile trăsurii, dormita uşor cu gura căscată şi cu ochii înlăcnmaţi…

  În casa Herdelea însă, lumina nu se stinse până spre dimineaţă. O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum îşi dădeau seama de norocul Laurei. Învăţătorul înşiră triumfător şi de mai multe ori toate neamurile lui George, întrebând mereu pe Laura dacă n-a avut el dreptate când a stăruit să-şi alunge gărgăunii din cap şi să fie cuminte? Pe faţa logodnicei se întipănse, ca o mască, un surâs de fericire. Făgădui surorii sale că o va lua cu dânsa să o mai scoată prin lume, căci nu se ştie de unde sare norocul omului şi mai ales al unei fete. Iată, ea, dacă nu se ducea atunci la Sângeorz, n-ar intra azi într-o familie atât de mare şi de distinsă. Doamna Herdelea tăcea, zdrobită de emoţie, cu ochii umezi, strângând buzele pungă ca să n-o podidească plânsul, iar Ghighi, una-două, se repezea la Laura şi o acoperea de sărutări… Titu nu lua parte la bucuria generală. El tocmai acuma frământa în minte o poezie în care voia să cânte iubirea herculeană.

  — Norocul Laurei poate să fie şi norocul tău, Titule! Îi zise Herdelea căutând să-l dezmorţească.

  — Aş! Norocul meu sunt eu însumi! Răspunse tânărul cu emfază.

  — Bine, bine, nu zic ba, urmă învăţătorul. Mă gândesc însă că acuma, cu atâtea rude mari în lume, ţi-ar fi mai uşor şi ţie să treci în România, cum a trecut Coşbuc, să te apuci mai serios de ispravă…

  — Las că mai este vreme, mormăi Titu scurt, dornic să schimbe vorba.

  Herdelea însă se supără şi-i impută că-şi pierde timpul cu fleacuri în loc să-şi croiască un rost în viaţă, că trebuie să muncească dacă vrea să răzbească… Văzând că discuţia se îngroaşă, Titu se dezbrăcă şi se culcă foarte amărât că nici chiar tatăl său nu-i respectă năzuinţele, hotărât ca a doua zi să se întâlnească negreşit cu Rozica, singura fiinţă în lume care-l înţelege aievea.

  Numai mama lui Herdelea era îngrijorată şi plângea că Laura, sărăcuţa de ea, e pe cale să se înstrăineze, în loc să se fi măritat mai pe aproape, cu vreun flăcău bogat, poate chiar din Pripas…

  Spre sfârşitul câşlegilor se răspândi zvonul în sat că Ana lui Vasile Baciu ar fi însărcinată. Nimem nu ştia de unde a pornit vorba şi mulţi nu credeau. Vestea însă umbla din casă în casă, în şoaptă, ca un tâlhar. Femeile o înfloreau, o dichiseau cu voluptate. Când trecea Ana pe uliţă, nenumărate perechi de ochi o pândeau de după toate gardurile şi din toate ferestrele, în taină, măsurându-i mijlocul, pipăindu-i burta, cercetându-i mersul. Şi cele mai şirete spuneau celor proaste:

  — Nu vezi, leliţă, cum umblă să-şi ascundă păcatul, cum se strânge în bete ca într-un chimir?

  Şi cele mai păcătoase o bârfeau mai stăruitor, ca omul care nu poate avea odihnă din pricina paiului din ochiul aproapelui.

  Ana, de altfel, din noaptea aceea, trăia cu frica în sân. Se mira că George tace, când ea era sigură că el ştie tot. În fiece minut se aştepta să i se dea în vileag păcatul şi aşteptarea aceasta era mai chinuitoare ca însăşi conştiinţa greşelii. De atunci încoace George n-a mai călcat pragul casei lui Baciu, deşi faţă de Ana se purta parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vasile Baciu nu pricepea de ce nu mai vine George şi, într-o seară, s-a sfătuit şi s-a chibzuit cu fata cum să afle pricina schimbării lui? Atunci, din încurcătura ei, din gălbenirea obrajilor ei, din bâlbâielile ei speriate, ţăranul şi-a adus aminte ca prin vis… şi faţa i s-a luminat. Bănui pricina. Apoi când, în câteva nopţi, simţi că Ana iese afară pe furiş şi rămâne în frig câte-un ceas, două, se linişti pe deplin. Înţelegea tot şi era mulţumit. Păţania fetei aducea apa tocmai la moara lui. Îi părea chiar bine că a păcătuit, că aşa George va trebui să o ia mai repede, iar el va scăpa de o grijă, îşi zicea că flăcăul acum vine într-ascuns, dar curând va trebui să vie în peţit. De aceea, întâlnindu-l, îi arăta mai multă prietenie ca în trecut, îi făcea cu ochiul spre a-i arăta că ştie şi nu-i supărat, şi-l cinstea ca pe un ginere gata, ceea ce pe George îl zăpăcea…

  Fata însă aştepta nopţile cu nerăbdare din ce în ce mai mare. Zilele scurte de iarnă i se păreau nesfârşite şi, îndată ce se însera, îşi pierdea cumpătul, se roşea la fiece vorbă a tatălui ei, îşi făcea mereu de lucru pe-afară ca să asculte de n-a sosit cumva Ion, cu frica în inimă că poate n-o să mai vie, şi nu ştia cum să aştearnă patul mai repede, să se culce bătrânul şi să stingă lampa. Şi flăcăul se înfiinţa nesmintit, veşnic spre miezul nopţii, scârţâind puţin portiţa ca să-i dea de ştire… În casă însă n-a mai intrat niciodată. Ana a pregătit, chiar de-a doua zi, un culcuş moale într-un stog de paie din grădiniţă. Peste o săptămână s-au mutat în podul grajdului, unde erau mai adăpostiţi de orice pnmejdie.

  Pe la Crăciun, Ana a ştiut sigur că a rămas grea şi, într-o îmbrăţişare pătimaşă, printre vorbe de iubire, şopti lui Ion că de acuma viaţa ei atârnă de voinţa lui. Flăcăul nu zise mmic, dar de atunci nu mai veni în fiecare noapte.

  Zvârcolindu-se fără somn pe cuptor, fata îl aştepta totuşi mereu, îşi ascuţea urechile să audă scârţâitul portiţei, îi ţiuiau creierii de încordare şi nu putea închide ochii până dimineaţa. A doua zi căuta şi-i găsea ea singură scuze, iar apoi, când după mai multe nopţi chinuite Ion catadicsea să se arate, ea nici nu îndrăznea să-l mustre, de teamă că nu va mai veni deloc. Se simţea o jucărie în mâinile lui şi