Într-o zi, pe când zugrăveam, mi-a venit în minte Midori. Mi-am dat seama că nu mai luasem legătura cu ea de aproape trei săptămâni şi că nici măcar nu am anunţat-o că m-am mutat. Îi spusesem în treacăt, odată, că aveam de gând să mă mut, dar asta a fost tot.

  Am intrat într-o cabină telefonică şi am sunat la Midori acasă. Persoana care a răspuns era probabil sora ei. M-am prezentat, mi-a zis să aştept puţin, dar Midori nu a răspuns la telefon.

  Apoi, sora ei sau cine o fi fost persoana respectivă a luat iar receptorul şi mi-a spus:

  — Midori mă roagă să vă transmit că e prea supărată pe dumneavoastră ca să vă vorbească. De când v-aţi mutat n-aţi mai dat nici un semn de viaţă, nu-i aşa? Nici măcar nu i-aţi spus unde staţi! Acum e supărată foc şi dacă se supără, nu îi trece prea repede. E ca un animal sălbatic.

  — Sunteţi drăguţă să mi-o daţi totuşi la telefon? Aş vrea să-i explic…

  — Mi-a spus că nu vrea să audă nici o explicaţie.

  — Aş putea să vă explic dumneavoastră? Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez, dar sunteţi amabilă să mă ascultaţi şi apoi să-i transmiteţi ce v-am spus?

  — În nici un caz! Explicaţi-i singur! Ce fel de bărbat sunteţi? E treaba dumneavoastră, aşa că descurcaţi-vă!

  Văzând că nu-mi acordă nici o şansă, i-am mulţumit şi am pus receptorul în furcă. Îmi dădeam foarte bine seama că nu o puteam învinui pe Midori pentru că s-a supărat, dar pur şi simplu am uitat de ea… fiind prea ocupat cu mutatul, aranjatul, cumpărăturile şi apoi cu munca de zugrav, pentru a face rost de bani. Nici măcar la Naoko n-am avut timp să mă gândesc. Aşa mi se întâmpla întotdeauna – când mă concentram pe câte ceva, uitam de toate celelalte.

  M-am gândit apoi la ce-aş fi simţit eu dacă lucrurile ar fi stat invers, adică dacă Midori s-ar fi mutat şi nu ar fi dat nici un semn de viaţă timp de trei săptămâni. Probabil că m-aş fi simţit jignit… şi încă rău. Nu eram amanţi, e-adevărat, dar eram mai deschişi unul faţă de celălalt decât dacă am fi fost iubiţi. Eram tare mâhnit. Ce îngrozitor e să răneşti, fără să vrei, sentimentele cuiva la care ţii!

  De îndată ce am ajuns acasă, m-am aşezat la biroul meu cel nou şi i-am scris lui Midori. I-am povestit, cinstit, tot ce simţeam şi mi-am cerut scuze pentru neglijenţă, fără să-i dau explicaţii suplimentare. Am menţionat că mi-era dor de ea şi că o aşteptam să vină să-mi vadă casa. Am rugat-o să-mi scrie şi am trimis scrisoarea expres.

  N-am primit nici un răspuns.

  Ciudat început de primăvară. Mi-am petrecut toată vacanţa aşteptând scrisori. Nu am plecat în nici o excursie, nu m-am dus să-mi văd părinţii, nu m-am angajat temporar în altă parte pentru că nu ştiam când o să primesc scrisoarea de la Naoko în care să-mi ceară să mă duc să o văd. Îmi petreceam după-amiezele prin apropiere de templul Kichijoji, mergând la cinematografe la care rulau două filme consecutiv sau citind într-o cafenea în care se cânta jazz. Nu mă întâlneam cu nimeni, nu vorbeam cu nimeni. O dată pe săptămână îi scriam lui Naoko, dar niciodată nu am insistat să-mi răspundă, pentru că nu voiam să o presez. I-am scris despre slujba găsită, despre Pescăruş, despre florile de piersic din grădină, despre amabilitatea vânzătoarei de tôfu28, despre nesuferita de proprietăreasă a birtului, despre mâncărurile pe care mi le preparam singur. N-am primit nici un răspuns.

  Când mă săturam de citit sau de ascultat muzică, lucram prin grădină. Am împrumutat de la proprietar o greblă, o mătură, foarfece de grădină şi pliveam sau tundeam tufişurile. Nu mi-a luat prea mult timp ca să fac grădina să arate bine. O dată, m-a invitat proprietarul să bem un ceai la el, pe verandă, şi am stat multişor de vorbă, ronţăind osenbe29. Mi-a povestit că, după ce s-a pensionat, a mai lucrat o vreme la o agenţie de asigurări, dar a renunţat cu doi ani în urmă, iar acum trăieşte liniştit, fără să se mai agite. Casa şi terenul aparţineau familiei de foarte multă vreme, copiii lui au crescut şi sunt pe la casele lor, aşa că îşi poate trage sufletul în tihnă. De aceea, el şi soţia lui aveau timp să călătorească.

  — Grozav! am exclamat eu.

  — Nu-i chiar aşa, spuse el. Nu mă dau în vânt după excursii, aş prefera să lucrez.

  Grădina ajunsese în paragină, mi-a explicat el apoi, pentru că nu a găsit un grădinar ca lumea, iar el făcuse o alergie urâtă care-l împiedica până şi să tundă iarba. După ce am terminat de băut ceaiul, m-a dus într-o magazie şi mi-a arătat o mulţime de obiecte vechi, pe care nu le mai folosea nimeni, şi m-a îndemnat să iau de acolo orice aveam nevoie. Magazia era într-adevăr înţesată cu tot felul de lucruri: o cadă veche, mare, una mică, pentru copii, bâte de baseball, o bicicletă, o măsuţă cu două scaune, o oglindă, o chitară.

  — Aş vrea să mi le împrumutaţi pe acestea, dacă nu vă deranjează.

  — Te rog, ia ce doreşti, spuse el.

  Am pierdut o zi întreagă să pun bicicleta la punct: am curăţat-o de rugină, am uns-o, i-am umflat cauciucurile, i-am reglat rulmenţii şi am dus-o la un atelier ca să-i înlocuiască lanţul. După ce am terminat, arăta ca nouă. Apoi am curăţat de praf măsuţa şi i-am aplicat un strat nou de lac. Am înlocuit coardele chitarei şi am încleiat o porţiune ce se desprinsese. Cu o periuţă de sârmă, am frecat rugina de pe cuiele de acordare şi le-am reglat. Chitara nu arăta grozav, dar