cel puţin am aranjat-o şi am acordat-o. Mi-am dat seama că nu mai pusesem mâna pe o chitară din anii de liceu. M-am aşezat pe verandă şi am interpretat melodia Up on the Roof a formaţiei Drifter, pe care o cântam mereu când eram elev. Am fost surprins să constat că încă mi-o aminteam bine.

  Din scândurelele rămase, mi-am făcut o cutie poştală. Am vopsit-o în roşu, mi-am scris numele pe ea şi am pus-o în faţa uşii. Până la data de 3 aprilie, singura scrisoare care mi-a onorat cutia a fost cea trimisă la cămin şi de-acolo, la noua adresă. Am găsit în plic o notiţă care îmi anunţa întrunirea cu foştii colegi de clasă din liceu. Era ultimul lucru pe care mi-l doream la ora aceea. Era clasa în care fusese şi Kizuki. Am aruncat plicul la coş.

  În ziua de 4 aprilie, după-amiaza, am găsit o scrisoare de la Reiko Ishida. Am tăiat plicul, frumos, cu foarfecă şi m-am dus pe verandă să o citesc pe îndelete. Aveam presentimentul că nu mă aşteaptă veşti bune şi nu m-am înşelat.

  Scrisoarea fusese scrisă pe data de 31 martie şi Reiko se scuza că nu mi-a răspuns mai devreme. Naoko s-a tot străduit să-mi scrie, spunea ea, dar n-a reuşit niciodată să ducă o scrisoare până la capăt. Reiko se oferise să răspundă la scrisori, atrăgându-i atenţia lui Naoko că nu e frumos să nu dea nici un semn de viaţă, dar Naoko spunea de fiecare dată că va scrie ea, pentru că era treaba ei.

  De aceea am întârziat atât de mult cu răspunsul. Te rog din suflet să mă ierţi.

  Îmi imaginez cât ţi-a fost de greu să aştepţi scrisoarea lui Naoko o lună încheiată, dar, crede-mă, nici lui Naoko nu i-a fost bine. Încearcă să înţelegi prin ce trece. Trebuie să mărturisesc cinstit că nu o duce deloc bine cu sănătatea. Şi-a dat toată silinţa să îşi revină, dar rezultatele nu se arată mulţumitoare.

  Privind în urmă, realizez acum că primul simptom al bolii ei s-a manifestat prin neputinţa de a scrie scrisori. Asta s-a întâmplat la sfârşitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie. Apoi a început să audă voci. De câte ori se apuca de o scrisoare, auzea persoane vorbindu-i şi îi era imposibil să mai continue. Vocile o împiedicau să-şi aleagă cuvintele potrivite. Nu mi s-a părut foarte grav până la a doua ta vizită, aşa că nu am acordat prea multă atenţie acestui aspect. La bolnavii psihic, simptomele revin mereu, mai mult sau mai puţin accentuat, dar la ea s-au agravat după plecarea ta. Acum, de exemplu, îi este greu chiar să poarte o conversaţie banală. Nu-şi găseşte cuvintele şi din pricina aceasta este dezorientată – dezorientată şi speriată. Apoi, „lucrurile” pe care le aude sunt tot mai grave. Stăm zilnic de vorbă cu ea, eu şi doctorul. Încercăm să înţelegem toţi trei ce anume s-a întâmplat, unde este buba cea mare. Eu am fost de părere să te chemăm şi pe tine la aceste întruniri ale noastre şi doctorul a fost de acord, dar Naoko s-a opus. Motivul ei a fost următorul: „Vreau să fiu frumoasă când îl întâlnesc”. I-am spus că nu asta contează şi că cel mai important lucru era să se facă bine repede şi am încercat să mai insist, dar nu a vrut să cedeze sub nici o formă.

  Cred că ţi-am mai spus că acesta nu este un spital de boli mintale. E adevărat că avem specialişti aici şi se fac tratamente, dar terapia intensivă e cu totul altceva. Sanatoriul acesta este bun pentru mediul ambiant pe care-l creează, astfel ca fiecare pacient să-şi dorească să se facă bine singur, dar nu se pune problema unui tratament medical. Asta înseamnă că, dacă starea lui Naoko se înrăutăţeşte, o vor transfera la un spital. M-ar durea sufletul să se întâmple aşa ceva, dar nu avem încotro. Normal că se poate întoarce aici, să zicem „în permisie”, dar cel mai bun lucru ar fi să se vindece complet în spital. Te asigur că facem tot ce ne stă în puteri şi Naoko îşi dă şi ea silinţa să coopereze. Cel mai bun lucru pe care tu-l poţi face între timp este să te rogi pentru sănătatea ei şi să-i trimiţi în continuare scrisori.

  Reiko Ishida.

  După ce-am terminat de citit scrisoarea, am rămas pe verandă, privind grădina învăluită în prospeţimea primăverii. Un cireş bătrân îşi etala florile în toată splendoarea lor. Briza uşoară conferea tuturor lucrurilor un contur estompat. Pescăruş a apărut şi el de pe undeva şi după ce a zgâriat de câteva ori scândurile verandei, s-a culcat lângă mine.

  Ştiam că trebuie să mă gândesc la ceva serios, dar nu îmi dădeam seama la ce anume şi, ca să fiu cinstit, era ultimul lucru pe care doream să-l fac. Venea el timpul când trebuia să pun ordine în gândurile mele, dar nu voiam să mă gândesc la nimic acum. Mi-am petrecut multă vreme rezemat de stâlpul verandei, privind grădina şi mângâindu-l pe Pescăruş. Mă simţeam epuizat. Soarele era la asfinţit şi umbrele albăstrui se conturau tot mai puternic. Pescăruş dispăru, dar eu nu mă mai săturam de florile de cireş care, în lumina pală a amurgului, îmi lăsau impresia că sunt gata să explodeze, asemenea bubelor supurânde ce stau să plesnească. În momentul acela grădina se umplu de un miros dulceag, greoi, de carne putrezită şi atunci m-am gândit la Naoko. Trupul ei frumos îmi plutea în faţa ochilor, culcat, în întuneric şi muguri infiniţi răsăreau din pielea ei catifelată… muguri verzi ce tremurau uşor din pricina brizei aproape imperceptibile. De ce era bolnav un astfel de trup? mă întrebam eu. De ce nu o lăsau mugurii aceia în pace pe Naoko?

  Am intrat în casă, am tras perdelele, dar n-am scăpat nici acolo de miresmele primăverii. Învălui-seră totul în jur, dar eu nu eram capabil să simt decât miros de putrefacţie şi am început să