Am petrecut apoi trei zile ciudate, cu senzaţia că nu fac altceva decât să mă plimb pe fundul mării. Nu prea auzeam ce mi se spunea şi nici lumea nu părea să înţeleagă ce zic eu. Trupul meu părea învăluit într-o membrană ce mă izola complet de tot ce se afla în jurul meu. Nu-i puteam atinge, dar nici ei nu mă puteau atinge. Mă simţeam neputincios, dar atâta vreme cât rămâneam în starea aceea, şi ei erau neputincioşi în faţa mea.

  Stăteam rezemat de perete, cu ochii în tavan. Când îmi era foame, ciuguleam ceva, beam puţină apă, iar dacă mă cuprindea tristeţea, o potoleam cu whisky. Nu m-am spălat, nu m-am bărbierit. Aşa au trecut trei zile încheiate.

  Pe data de 6 aprilie am primit o scrisoare de la Midori. Voia să ne întâlnim la facultate şi să mâncăm împreună de prânz pe data de zece, când urma să ne înscriem la cursuri. Îmi mărturisea că a amânat cât a putut de mult să-mi scrie ca să fim chit şi îmi propunea să ne împăcăm, recunoscând că îi era dor de mine. Am citit scrisoarea de patru ori şi tot nu înţelegeam ce vrea de la mine. Ce naiba voia să zică? Aveam creierul atât de înceţoşat, încât mă simţeam incapabil să fac legătura între propoziţii. Ce legătură avea „să fim chit” cu ziua înscrierii la cursuri? De ce să luăm masa împreună? Mintea nu-mi funcţiona pur şi simplu, iar voinţa de a face eforturi să înţeleg ceva mă părăsise parcă. Trebuia să ies din starea aceasta! În clipa aceea mi-au venit în minte cuvintele lui Nagasawa: „Să nu te auto-compătimeşti niciodată. Numai cretinii fac asta!” „Bravo, Nagasawa, m-am trezit eu spunându-mi. Ai dreptate.” Am oftat adânc şi am sărit în picioare.

  M-am apucat să spăl rufe, ceea ce nu mai făcusem de săptămâni întregi, m-am dus la baia publică, m-am bărbierit, făceam cumpărături, îmi găteam, îl hrăneam pe Pescăruş, pe care-l neglijasem complet, beam numai bere, făceam gimnastică treizeci de minute zilnic. Când m-am uitat în oglindă în timp ce mă bărbieream, nu-mi venea să-mi cred ochilor că ajunsesem într-un asemenea hal.

  A doua zi dimineaţa am mers mult cu bicicleta şi după ce am mâncat de prânz, acasă, am mai citit o dată scrisoarea primită de la Reiko. Apoi am început să mă gândesc serios la ceea ce am de făcut. Motivul pentru care mă răscolise atât de mult scrisoarea lui Reiko a fost faptul că mi-a zdruncinat într-o secundă optimismul privind starea sănătăţii lui Naoko. De fapt, îmi spusese şi Naoko: „Boala mea este mult mai gravă decât crezi, ea are rădăcini mult mai adânci”. Reiko mă prevenise că nu se ştie niciodată ce întorsătură puteau să ia lucrurile, dar pentru că o văzusem pe Naoko de două ori, speram că totul o să fie bine. Am admis de la bun început că s-ar putea să-i fie greu să se reîntoarcă la lumea reală, dar eram convins că, dacă va avea acest curaj, noi doi o vom scoate la capăt.

  Scrisoarea lui Reiko a zdruncinat din temelii castelul de nisip pe care mi-l construisem, lăsând în urma lui o suprafaţă aplatizată, golită de orice sentimente. Trebuia neapărat să-mi redobândesc echilibrul. Naoko îşi va reveni probabil foarte greu şi chiar dacă îşi revenea, va fi cu siguranţă slăbită şi fără pic de încredere în ea. Va trebui să mă adaptez noii situaţii. Eram conştient că oricât aş fi de puternic, asta nu rezolvă lucrurile şi că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să îmi ţin firea şi să aştept să se facă bine.

  Ia ascultă, Kizuki! gândeam eu. Eu nu sunt ca tine, eu vreau să trăiesc… şi încă bine. Ştiu că ţi-a fost greu, dar nici mie nu mi-e uşor. Îmi este chiar foarte greu şi asta numai pentru că te-ai sinucis şi ai lăsat-o pe Naoko singură. Eu n-am să fac aşa ceva niciodată. Nu o să-i întorc în veci spatele, în primul rând pentru că o iubesc şi apoi pentru că sunt mai puternic decât ea. Am de gând să ajung şi mai puternic, vreau să mă maturizez, să fiu adult în adevăratul sens al cuvântului. Asta trebuie să fac. Ştiu că ziceam că aş vrea să rămân la vârsta de şaptesprezece sau optsprezece ani, dar nu mai vreau. Nu mai sunt adolescent şi ştiu acum ce înseamnă simţul responsabilităţii. Nu mai sunt cel care am fost când ne pierdeam timpul împreună. Am împlinit douăzeci de ani şi trebuie să plătesc tribut vieţii.

  — Ce naiba ai păţit, Watanabe? întrebă Midori. Eşti numai piele şi os!

  — Chiar aşa?

  — Pun pariu că ai făcut prea mult amor cu prietena aia a ta, căsătorită.

  Am zâmbit şi am dat din cap.

  — Nu m-am mai culcat cu o fată de la începutul lunii octombrie.

  — Vai de mine! Nu poate fi adevărat! Au trecut şase luni!

  — Exact!

  — Şi atunci cum de slăbeşti?

  — Mă maturizez, am zis eu.

  Midori m-a prins de umeri şi m-a privit fix în ochi, la început încruntată, mai apoi zâmbindu-mi.

  — Da, ai dreptate, spuse ea. Te-ai schimbat… faţă de cum erai înainte.

  — Ţi-am spus că m-am mai maturizat. Sunt şi eu adult acum.

  — Măi, eşti grozav! Cum poţi gândi astfel? întrebă ea, cu un aer admirativ. Hai să mâncăm! Mi-e foame!

  Ne-am dus la un restaurant mic din spatele Facultăţii de Litere şi am comandat amândoi meniul fix.

  — Watanabe, eşti supărat pe mine?

  — De ce să fiu supărat?

  — Pentru că nu ţi-am răspuns la scrisoare. Am vrut să fim chit. Crezi că n-ar fi trebuit să fac aşa ceva? Tu ţi-ai cerut scuze şi ar fi trebuit să le