6 cepe trupeşe, tari la carne • 3 felii de pâine

  100 g miez de nuci • 1 pahar lapte

  * 2 legături mărar • sare, piper, cât chitiţi

  * 1 ceaşcă smântână * 1 ceaşcă vin alb l lingură untdelemn * 1 legătură pătrunjel

  Cepele curăţate se pun la fiert

  * Miezul de pâine se înmoaie în lapte (apă)

  Nucile se macină

  Mărarul se toacă

  * Când cepele s-au muiat, li se scoate miezul

  • Se freacă un piure din miez de ceapă, pâine şi nuci (e o mâncărică de chintesenţe) cu sare, piper, mărar şi se umplu cepele

  * Se unge o tavă cu ulei, se aşază cepele cu gură-n sus

  Se bate vinul de smântână, se toarnă peste, se dă tava la cuptor, să scadă sosul şi să prindă culoare

  Se toacă pătrunjel, se presară peste această intrare (sau garnitură) simpatică care merge, când e singură, şi cu ţuica de Doftana, uşoară şi înmiresmată, şi cu o Beşicată de Dcalu Mare, să spumege-n căni şi să ne aducă aminte de primăveri şui pe care n-o să le mai trăim şi de prieteni nebuni pe care n-o să-i mai vedem decât rar Când e întovărăşită, ceapa umplută are discreţia de a se da pe după soţ.

  DULCEAŢĂ DE NUCI VERZI

  Strângem cu grijă, direct de pe creangă, o sută de nuci verzi, abia rotunjite, le punem în paner, pe masă, e vară, rouă din grădină abia s-a uscat. Adăstam, leneşi şi contemplativi. Câmpulungul e spionat de o ceaţă uşoară, munţii Iezerului se simt doar, ca o adiere rece. Cafeluţa cu caimac gros aşteaptă în ceşcuţe, pe terasă. S-a trezit Arina, începe încă un ritual muntenesc: dulceaţa de nuci.

  100 de nuci verzi, mici • 1,2 kg zahăr

  900 ml apă • 1 albuş de ou

  * 2 linguri zeamă de lămâie * 3 grame vanilie (l plic zahăr vanilat)

  Se curăţă nucile, prin fierbere îndelungată sau cu cuţitul, de o pieliţă foarte subţire, până la coaja cea albă

  Se opăresc de 3 ori, lăsându-le să se încingă în apa clocotită câte 10 minute

  • Apoi nucile se spală în 5-6 ape reci, lăsându-le de fiecare dată să-şi piardă taninul câte un sfert de oră (unii le ţin o zi întreagă în apă de var)

  * Se dizolvă zahărul în apă şi se pune la fiert

  • După primul clocot, se pune în fiertură albuş de ou şi 1 lingură zeamă de lămâie

  * Se strecoară zeama fierbinte şi se pune iar pe foc, să se lege

  Dacă s-a-ncleiat un pic, se adaugă vanilia şi.nucile, lăsându-le să fiarbă până se va lega dulceaţa, după voie

  Se pune şi 1 lingură de zeamă de lămâie şi se amestecă bine, să se strângă ca lumea

  Se lasă să se răcească şi se pune în borcane: mai bun de atât nu se poate face dulcele pe lume, nici mai fin

  ÎNTOARSE DE ŞTEVIE

  Cunoscută în lume şi ca plantă de leac, ştevia acrişoară şi bogată în vitamine e un fel de mesaj temporar al primăverii,

  * 1 kg frunze tinere de ştevie * 200 g telemea

  2 cepe * 1 ceaşcă iaurt

  300 ml bulion roşii * 100 g unt l ceaşcă cu orez • sare

  Frunzele de ştevie se opăresc, se scurg

  Se toacă ceapa, se înmoaie în unt încins

  Orezul spălat se căleşte şi el în unt, împreună cu ceapa

  Se umplu frunzele de ştevie ca sarmalele şi se aşază într-o cratiţă

  Se acoperă cu un sos de roşii, puţin sărat, şi se pun la fiert

  După vreun ceas sunt gata, şi-s tare bune cu iaurt şi telemea rasă

  Oltenia ciudată de pe Jiu şi Motru, adică Gorj, nici de post, dar nici cu carne, Plantele de leac se culeg la noi după un calendar exact, cu zile şi momente ale zilei şi nopţii riguros fixate de tradiţie. Zilele în care se consideră că plantele de leac au calităţi tămăduitoare maxime sunt sărbătorile de hotar ale timpului de la echinocţiile de primăvară şi de toamnă şi, mai ales, sărbătoarea care marchează solstiţiul de vară, Sânzienele. Tradiţia precizează nu numai zilele, ci şi momentele diurne sau nocturne cele mai favorabile (noaptea, dimineaţa în zori, la răsăritul Soarelui), Se consideră neeficace plantele culese la Rusalii sau în preajma Rusaliilor, întrucât acestea „sunt pişcate de Iele", Culesul plantelor e un adevărat ritual care se desfăşoară în anumite condiţii de timp şi de loc (terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni, unde nu se aud câinii lătrând etc.)

  Persoanele care le rup trebuie sa fie curate trupeşte şi sufleteşte, să spună anumite cuvinte, să aibă o anumită ţinută vestimentară (îmbrăcate, dezbrăcate până la brâu sau de tot, cu capul descoperit), să răsplătească Pământul pe care a crescut floarea ruptă sau smulsă cu pâine, sare, seminţe.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  MIEL HAIDUCESC

  Asemănător berbecului la groapă, mielului haiducesc descris de Păstorel – tipic podgoriilor vâlcene – îi lipsesc câteva amănunte obligatorii, în primul rând i se scot maţele printr-o tăietură dosnică (că doar n-o să se coacă cu măţăria puturoasă în el); tot pe acolo, burta se spală apoi se umple, în vie la Dobroteasa, cu mentă, iar în deal între viile Gorjului cu mentă şi cetină; la sfârşit se coase des cu rafie şi cu sfoară de in.

  Iar de acum, să lăsăm poetul să vorbească: „După ce se cinătuia, mielul era închis într-un cuptor improvizat sub cerul liber, unde se cocea înăbuşit, cu blană cu tot, la foc de cetină – la munte, de râpcă – în podgorie, în prealabil, se desprindea blana de carne şi, cu ajutorul unui ţurloi de soc sau de trestie, se sufla aer prin