— Se vede că da, răspunsei eu. Pesemne că în partea asta tunelul nu are ieşire.

— Şi atunci?...

— Atunci e foarte simplu; ne întoarcem pe unde am venit şi ieşim prin partea de sud. Atîta tot.

Vorbind astfel, voiam să par mai liniştit decît eram în realitate, între timp se accelerase mişcarea înapoi a lui Nautilus care, mergînd de-a-ndăratelea, ne ducea cu o viteză tot mai mare.

— O să avem o întîrziere, făcu Ned.

— Ce contează cîteva ore mai mult ori mai puţin ? Măcar de-am ieşi odată...

— Da, repetă Ned Land. Numai de-am ieşi.

Mă plimbai cîtva timp de la salon la bibliotecă. Tovarăşii mei tăceau. Mă întinsei apoi pe un divan cu o carte în mînă. După un sfert de oră, Conseil, apropiindu-se de mine, mă întrebă:

— E interesantă cartea pe care o citiţi ?

— Foarte interesantă, îi răspunsei.

— Cred şi eu! Doar citiţi cartea pe care chiar dumneavoastră aţi scris-o!

— Cartea mea?

În adevăr, ţineam în mîini, fără să ştiu, lucrarea mea «Misterele din adîncul mărilor». Am închis cartea şi mi-am reluat plimbarea. Ned şi Conseil se ridicară să plece.

— Mai staţi, prieteni, le spusei eu. Să fim împreună pînă cînd vom ieşi din încurcătura asta.

— Cum doreşte domnul! îmi răspunse Conseil.

Mai trecură cîteva ceasuri, în care timp cercetai întruna instrumentele atîrnate pe pereţii salonului. Manometrul arăta că Nautilus pluteşte mereu la o adîncime de trei sute de metri, busola arăta că se îndreaptă înspre sud, iar indicatorul de viteză — că merge cu douăzeci de mile pe oră, ceea ce însemna prea mult pentru un spaţiu atît de îngust. Căpitanul Nemo însă ştia că trebuie să se grăbească. Acum, fiecare minut preţuia cît un secol.

La orele opt şi douăzeci avu loc cea de-a doua ciocnire, de data asta în partea de dinapoi a vasului. Pălii. Tovarăşii mei se apropiară de mine. L-am luat de mînă pe Conseil. Ne înţelegeam din priviri mai bine decît prin cuvinte. În clipa aceea intră în salon căpitanul. M-am îndreptat către el.

— Drumul spre sud ne este închis? îl întrebai.

— Da, domnule. Icebergul, răsturnîndu-se, ne-a închis orice ieşire.

— Sîntem blocaţi?

— Da.

Capitolul XVI  FĂRĂ AER

Astfel, de o parte şi de alta, deasupra şi dedesubt, Nautilus se găsea împrejmuit de un zid de gheaţă, de nepătruns. Eram prizonierii banchizei! Canadianul izbi în masă cu pumnul lui puternic. Conseil tăcea. M-am uitat la căpitan. Chipul său îşi recăpătase calmul obişnuit. Stătea cu braţele încrucişate, gîndindu-se. Nautilus nu mai mişca.

După un timp, căpitanul vorbi:

— Domnilor, spuse el cu glas liniştit, în împrejurările de faţă există două feluri de a muri.

Omul acesta de neînţeles avea aerul unui profesor de matematici care face o demonstraţie elevilor.

— Primul, continuă el, este să murim striviţi. Al doilea, să murim asfixiaţi. Nu vorbesc despre posibilitatea de-a muri de foame, pentru că proviziile lui Nautilus pot ţine, fără îndoială, mai mult decît noi.

Să ne ocupăm deci de posibilităţile de strivire şi de asfixie.

— De asfixie nu trebuie să ne temem, domnule căpitan, fiindcă rezervoarele de aer sînt pline, îi răspunsei eu.

— E drept, observă căpitanul Nemo, dar ele nu ne pot ajunge decît pentru două zile. Au trecut treizeci şi şase de ore de cînd sîntem sub apă şi pînă acum ar fi trebuit să primenim aerul îngreuiat al lui Nautilus. În patruzeci şi opt de ore provizia de aer se va sfîrşi.

— Atunci, domnule căpitan, să ne eliberăm înainte de-a trece patruzeci şi opt de ore!

— Vom face-o, cel puţin încercînd să spargem zidul care ne înconjoară.

— Prin care parte?

— Asta o să ne-o arate sonda. Îl voi culca pe Nautilus peste gheţarul de dedesubt, iar oamenii mei, îmbrăcaţi în costume de scafandri, vor ataca muntele de gheaţă acolo unde va fi mai subţire.

— Putem deschide obloanele salonului?

— Fără îndoială, doar stăm pe loc.

Căpitanul Nemo ieşi. Curînd se auziră şuierăturile apei care umplea rezervoarele. Nautilus începu să se cufunde încet şi se aşeză pe gheţar la o adîncime de trei sute de picioare.

— Prieteni, spusei eu, situaţia e gravă, dar mă bizui pe curajul şi pe energia voastră.

— Domnule, îmi răspunse canadianul, acum n-o să vă mai bat capul cu cîrtelile mele. Sînt gata să fac orice pentru salvarea tuturor!

— Bine, Ned! i-am spus întinzîndu-i mîna.

— Am de adăugat că, ştiind să mînuiesc cu tot atîta îndemînare tîrnăcopul ca şi cangea, sînt la dispoziţia căpitanului.

— Nu-ţi va refuza ajutorul. Vino, Ned!

L-am condus pe canadian în camera în care echipajul lui Nautilus îşi îmbrăca hainele de scafandri. Am făcut cunoscută căpitanului propunerea lui Ned, care fu primită. Canadianul îşi îmbrăcă costumul şi fu gata odată cu ceilalţi tovarăşi de muncă. Fiecare purta în spate cîte un aparat Rouquayrol, plin cu aer curat, scos din rezervoare. Era un împrumut mare pentru rezerva de aer a lui Nautilus, dar trebuia făcut. Cît despre lămpile Ruhmkorff, ele n-ar fi avut nici un rost în apa luminată de farul electric.

După ce Ned se îmbrăcă, m-am întors în salon, unde obloanele fură deschise, şi, stînd lîngă Conseil, am privit stratul de gheaţă'pe care se sprijinea Nautilus. Peste cîteva clipe se iviră vreo doisprezece oameni din echipaj, mergînd pe bancul de gheaţă, şi printre ei am recunoscut statura înaltă a lui Ned Land. Căpitanul Nemo îi întovărăşea.

Înainte de a se începe săparea pereţilor, se făcură cîteva sondaje pentru a se hotărî în ce parte trebuiau pornite lucrările. În pereţii laterali fură înfipte sonde lungi, dar ele se opriră din pricina zidului gros, după ce pătrunseseră cincisprezece metri. Cît despre gheaţa de deasupra, era zadarnic să se încerce străpungerea ei. Acolo se înălţa banchiza care măsura mai mult de patru sute de metri grosime. Căpitanul Nemo puse să fie sondată gheaţa de dedesubt. Aici doar zece metri ne despărţeau de apă, căci grosimea gheţarului se dovedi a nu fi mai mare de atît. Rămînea acum să se taie o bucată a cărei suprafaţă să fie egală cu linia de plutire a lui Nautilus, Cu alte cuvinte, trebuiau desprinşi peste şase mii de metri cubi, pentru a se face o scobitură prin care Nautilus să poată coborî sub cîmpul