Munca începu îndată şi continuă cu înverşunare, în loc sa se sape în jurul lui Nautilus, ceea ce ar fi sporit greutăţile, căpitanul Nemo însemnă locul spărturii cam la opt metri de coasta stînga a vasului. Apoi, oamenii sfredeliră în mai multe puncte locul ales şi îndată după aceea tîrnăcoapele începură să taie cu putere gheaţa, desprinzînd blocuri mari. Printr-un efect curios al greutăţii specifice, blocurile acestea, fiind mai uşoare decît apa, zburau, ca să spun aşa, spre bolta tunelului, care se îngroşa în sus cu ceea ce pierdea din partea de jos. Dar lucrul acesta nu putea să ne supere, fiindcă zidul de dedesubt se subţia în aceeaşi măsură.

După două ore de muncă îndîrjită, Ned Land se întoarse sleit de puteri. EI şi tovarăşii lui fură înlocuiţi cu alţi lucrători, la care ne-am alăturat şi noi, eu şi Conseil. Ne-a condus secundul lui Nautilus. La început, apa mi s-a părut foarte rece, dar mînuind tîrnăcopul m-am încălzit. Cu toate că ne aflam la o presiune de treizeci de atmosfere, ne puteam mişca cu destulă uşurinţă.

Cînd după două ore de lucru m-am întors ca să mănînc ceva şi să mă odihnesc, am simţit diferenţa dintre aerul curat pe care ni-l dădea aparatul Rouquayrol şi atmosfera din Nautilus, încărcată cu acid carbonic. Aerul nu mai fusese reînnoit de patruzeci şi opt de ore şi puterea lui înviorătoare era mult slăbită. În douăsprezece ore de muncă fusese săpat, pe întinderea unde lucram, numai un strat gros de un metru, adică vreo şase sute de metri cubi. Dacă săpam tot atît în fiecare douăsprezece ore, ne-ar mai fi trebuit încă cinci nopţi şi patru zile ca să ducem lucrul la bun sfîrşit.

— Cinci nopţi şi patru zile! le spusei tovarăşilor mei. Iar aer în rezervoare nu mai avem decît pentru două zile.

— Fără să mai ţinem socoteala că, odată ieşiţi din închisoarea asta blestemată, vom fi închişi sub banchiză, fără să putem ieşi la aer! adăugă Ned.

   Era adevărat. Cine ar fi fost în stare să prevadă timpul cel mai scurt care ne-ar fi trebuit ca să ne eliberăm ? Nu ne puteam asfixia mai înainte ca Nautilus să revină la suprafaţa apei ? Situaţia părea groaznică. Dar noi o priveam plini de curaj, hotărîţi să ne facem datoria pînă la capăt.

După cum socotisem, în timpul nopţii fu desprins un nou strat de un metru din alveola uriaşă. Dar dimineaţa, cînd îmbrăcat cu costumul meu de scafandru am străbătut apa la o temperatură de şase sau şapte grade sub zero, observai că zidurile laterale se apropiau încetul cu încetul. Straturile de apă, aflate mai departe de groapă, nefiind încălzite de oamenii care lucrau şi de loviturile uneltelor, începuseră să se solidifice. Care erau şansele noastre de scăpare în faţa acestei noi primejdii şi cum puteam împiedica îngheţarea apei, care ar fi sfărîmat pereţii lui Nautilus ca pe o bucată de sticlă?

N-am spus nimic celor doi tovarăşi ai mei despre noul pericol care ne pîndea. La ce ar fi folosit să-i descurajez, cînd munceau cu atîta rîvnă pentru salvare? Dar cînd am revenit pe bord, îi arătai căpitanului Nemo cum stau lucrurile.

— Ştiu, îmi spuse el cu tonul lui liniştit, pe care nici împrejurările cele mai groaznice nu i l-ar fi putut schimba. E încă un pericol, dar nu văd cum l-am putea înlătura. Singura posibilitate de scăpare este să lucrăm mai repede decît îngheţul, să i-o luăm înainte, asta-i tot!

Să i-o luăm înainte! Adevărat, ar fi trebuit ca pînă acum să mă fi obişnuit cu felul acesta de-a vorbi. În ziua aceea am mînuit tîrnăcopul cu îndîrjire ore întregi. Munca îmi dădea puteri. Dealtfel, a lucra însemna a pleca de pe bord, însemna a părăsi un aer sărac şi stricat şi a respira aerul proaspăt din aparate.

Spre seară, groapa se mai adîncise cu un metru. Cînd m-am întors pe bord, era cît pe-aci să mă asfixieze acidul carbonic din submarin. Ah, de am fi avut mijloace chimice cu care să înlăturăm gazul acesta înăbuşitor! Oxigenul nu ne lipsea; se găsea în apă oricît de mult. Ar fi fost de ajuns să descompunem apa cu ajutorul unor pile electrice, ca să căpătăm fluidul dătător de viaţă. Mă gîndisem la asta, dar la ce-ar fi folosit, de vreme ce acidul carbonic produs de respiraţia noastră cuprinsese toate colţurile vasului? Spre a-l absorbi, ar fi trebuit să agităm fără încetare nişte vase umplute cu sodă caustică; dar n-aveam substanţa asta şi n-am fi putut-o înlocui cu nimic altceva.

Seara, căpitanul Nemo trebui să deschidă robinetele rezervoarelor şi să dea drumul la cîteva coloane de aer în interiorul lui Nautilus. Dacă n-ar fi făcut asta, în dimineaţa următoare nu ne-am mai fi trezit.

A doua zi, 26 martie, îmi reîncepui munca de miner, săpînd împreună cu tovarăşii mei al cincilea metru. Pereţii laterali şi fundul banchizei se îngroşau văzînd cu ochii. Nu mai era nici o îndoială că aveau să se unească mai înainte ca Nautilus să poată ieşi. Eram cît pe-aci să las tîrnăcopul din mînă. De ce să mai sap, cînd tot trebuia să mor înăbuşit, în chinuri pe care nu le-ar fi putut născoci nici chiar cruzimea unor sălbatici ? Mi se părea că sînt între fălcile formidabile ale unui monstru, iar ele se strîngeau necruţătoare.

Căpitanul Nemo, care conducea lucrările şi muncea el însuşi, trecu pe lîngă mine. L-am atins cu mîna şi i-am arătat pereţii închisorii noastre. Zidul dinspre tribord înaintase pînă la aproape patru metri de învelişul lui Nautilus.

Căpitanul mă pricepu şi-mi făcu semn să-l urmez. Ne-am întors pe bord. După ce mi-am scos costumul, l-am însoţit în salon.

— Domnule Aronnax, trebuie să încercăm un mijloc eroic, altfel rămînem cimentaţi în apa asta întărită.

— Da, spusei eu, dar ce putem face?

— O, dacă Nautilus ar fi destul de tare ca să suporte presiunea gheţii fără să fie strivit!

— Atunci? am întrebat neştiind la ce vrea să ajungă.

— Nu pricepeţi că îngheţarea apei ne-ar putea veni în ajutor? Nu vă daţi seama că ea ar putea face să crape cîmpul de gheaţă care ne ţine