— Tot ce se poate, domnule căpitan; dar oricît de rezistent la strivire ar fi Nautilus, tot n-ar putea să suporte presiunea asta înspăimîntătoare şi s-ar turti ca o foaie de tablă.

— Ştiu, de asta nu trebuie să ne bizuim pe ajutorul naturii, ci pe noi înşine. Trebuie să stăvilim îngheţul. Trebuie să-l oprim! Nu numai pereţii laterali se strîng, dar şi în faţă, şi în spate n-au mai rămas nici zece picioare de apă. Gheaţa ne prinde din toate părţile.

— Cît timp ne mai ajunge aerul? îl întrebai eu. Căpitanul mă privi drept în ochi.

— Poimîine rezervoarele vor fi goale! spuse el.

Simţii cum îmi îngheaţă sîngele în vine. Şi totuşi nu puteam să mă aştept la alt răspuns. În ziua de 22 martie, Nautilus se cufundase în apele libere ale polului. Acum eram în 26. Trăisem cinci zile numai cu rezervele de pe bord! Iar aerul curat care mai rămăsese trebuia păstrat pentru lucrători. Şi astăzi, cînd scriu, îmi amintesc atît de bine de toate astea, încît mă năpădeşte fără voie spaima şi simt cum mă sufoc.

Căpitanul Nemo se gîndea, tăcut, nemişcat. Se vedea bine că-i venise o idee, pe care însă părea că o respinge. În sfîrşit, lăsă să-i scape cîteva cuvinte.

— Apă clocotită! murmură el.

— Apă clocotită?! mă mirai eu.

— Da. Sîntem închişi într-un spaţiu destul de mic. Oare apa clocotită, pe care ar arunca-o necontenit pompele lui Nautilus, n-ar ridica temperatura acestui loc, încetinind îngheţul?

— Trebuie să încercăm! spusei eu hotărît.

— Să încercăm, domnule profesor!

Termometrul arăta că afară erau mai puţin de şapte grade sub zero. Căpitanul Nemo mă duse în bucătărie, unde funcţionau puternicele aparate de distilare care prin evaporare dădeau apa de băut. Ele fură umplute cu apă şi întreaga căldură electrică a pilelor năpădi serpentinele cufundate în lichid. În cîteva minute, apa atinse 100° şi fu trimisă spre pompe, în timp ce alta proaspătă o înlocuia. Căldura dezvoltată de pile era atît de mare, încît apa rece trasă din mare ajungea clocotită în pompe de îndată ce trecea prin aparate.

Pomparea începu. După trei ore termometrul arăta că afară sînt 6° sub zero. Cîştigasem un grad. Două ore mai tîrziu, termometrul arăta doar 4°.

— Vom izbuti! îi spusei căpitanului, după ce urmărisem şi controlasem prin numeroase observaţii mersul lucrărilor.

— Şi eu cred acelaşi lucru, îmi răspunse el. Nu vom fi striviţi. Nu ne mai ameninţă acum decît pericolul sufocării. În timpul nopţii temperatura apei se urcă la un grad sub zero. Era tot ce puteau face pompele. Dar cum îngheţul apei de mare începe numai de la două grade sub zero, m-am simţit în sfîrşit liniştit în privinţa asta.

A doua zi, 27 martie, fuseseră scoşi din groapă şase metri de gheaţă. Mai rămîneau de scos patru metri. Asta însemna încă patruzeci şi opt de ore de muncă. Aerul nu mai putea fi împrospătat în interiorul lui Nautilus, astfel că din ziua aceea lucrurile au mers din ce în ce mai greu.

Simţeam cum mă apasă o greutate de nesuferit. Pe la orele trei noaptea mă copleşise o nelinişte de neînvins. Căscam de-mi trosneau fălcile şi gîfîiam, căutînd să găsesc oxigenul care se rărea tot mai mult. Zăceam fără să mă mai pot gîndi, fără putere, aproape fără cunoştinţă. Bietul Conseil, căzut în aceeaşi stare, îndurînd aceleaşi suferinţe, nu mă părăsea. Îmi lua mîna, mă încuraja şi-l auzeam murmurînd:

— Ah! Dacă aş putea să nu respir, ca să vă las mai mult aer! îmi dădeau lacrimile cînd îl auzeam vorbind astfel.

Dacă situaţia tuturor era de neîndurat înăuntrul vasului, e lesne de închipuit cu ce grabă, cu cîtă fericire ne îmbrăcam hainele de scafandri atunci cînd ne venea rîndul ca să lucrăm! Tîrnăcoapele răsunau pe stratul îngheţat. Braţele ne osteneau,mîinile ni se jupuiau, dar nici oboseala, nici rănile nu însemnau nimic! Aerul dătător de viaţă ne pătrundea în plămîni! Respiram! Respiram!

Cu toate astea, nimeni nu-şi prelungea lucrul sub apă peste timpul hotărît. Odată sarcina îndeplinită, fiecare dintre noi trecea tovarăşilor care se sufocau rezervoarele dătătoare de viaţă. Căpitanul Nemo se supunea primul acestei discipline severe. Cînd sosea ora, dădea aparatul său altuia şi intra în aerul nesănătos de pe bord, mereu liniştit, fără urmă de slăbiciune, fără să murmure. În ziua aceea lucrul fu îndeplinit cu şi mai mult zel. Ne mai rămîneau de ridicat doi metri de pe toată întinderea săpăturii. Numai doi metri ne mai despărţeau de marea liberă. Dar în rezervoare nu mai era decît foarte puţin aer, şi acela încă trebuia păstrat pentru săpători. Nici un strop pentru Nautilus.

Cînd m-am întors pe bord, aproape că m-am sufocat. Ce noapte! Mi-e peste putinţă s-o descriu. Asemenea chinuri nu pot fi descrise. A doua zi dimineaţă, o apăsare îngrozitoare îmi tăia răsuflarea. Mă durea capul şi mă simţeam ameţit ca un om beat. Nici tovarăşii mei nu sufereau mai puţin. Cîţiva oameni din echipaj horcăiau. În ziua aceea, a şasea de cînd eram captivi, căpitanul Nemo, găsind că lucrul merge prea încet cu tîrnăcoapele şi cazmalele, hotărî să spargă stratul de gheaţă care ne mai despărţea de apă. Omul acesta îşi păstrase sîngele rece şi energia. Îşi stăpînea durerile fizice prin forţa morală. Gîndea, combina, lupta.

La ordinul său, vasul fu uşurat, adică ridicat de pe stratul de gheaţă, prin schimbarea greutăţii specifice. Şi îndată ce pluti, el fu adus deasupra săpăturii făcute pe măsura sa. După ce i se umplură rezervoarele de apă, vasul coborî pînă ce linia de plutire se potrivi cu marginile săpăturii.

Atunci, tot echipajul urcă pe bord şi uşa dublă de ieşire în apă fu închisă. Nautilus se sprijini în stratul de gheaţă care avea mai puţin de un metru grosime şi pe care sondele îl găuriseră în mii de locuri.

Robinetele rezervoarelor fură larg deschise şi o sută de metri de apă năvăliră în ele, sporind cu o sută de mii de kilograme greutatea lui Nautilus.

Aşteptam şi ascultam, uitînd suferinţele, nădăjduind încă. Încercam să ne