salvăm printr-o ultimă sforţare. Cu toate că îmi vîjîiau urechile, am auzit peste puţin timp cum scîrţîie gheaţa sub Nautilus. Se produse o mişcare, gheaţa plesni cu un zgomot ciudat, ca o bucată de hîrtie care se rupe, şi Nautilus coborî.

— Trecem! îmi şopti Conseil.

N-am putut să-i răspund. I-am luat mîna şi i-am strîns-o, cutremurat de emoţie. Deodată, împins de înspăimîntătoarea greutate adăugată, Nautilus se înfundă în apă ca o ghiulea, căzînd în gol!

Atunci, întreaga forţă electrică fu îndreptată spre pompe, care începură îndată să golească apa din rezervoare După cîteva minute, căderea se încetini. Manometrul arăta chiar o mişcare de ridicare. Elicea porni cu toată viteza, făcînd să tremure din încheieturi învelişul metalic al vasului şi împingîndu-ne spre nord. Dar cît aveam să plutim pe sub banchiză, pînă la marea liberă? încă o zi? N-aveam să mai trăiesc atît! Stăteam întins pe un divan în bibliotecă. Simţeam că mă sufoc. Faţa mi se învineţise, buzele mi se albiseră şi îmi pierdusem cunoştinţa. Nu mai vedeam, nu mai auzeam, nu mai eram în stare să fac nici o mişcare. Cîte ore s-au scurs astfel, n-aş putea spune. Dar mi-am dat seama că începea agonia. Am înţeles că moartea era aproape.

Deodată însă mi-am revenit, simţind în plămîni o dîră de aer proaspăt. Ieşisem la suprafaţa apei? Trecusem banchiza?

Nu! Ned şi Conseil, bravii mei prieteni, se jertfeau ca să mă salveze. Pe fundul unui aparat mai rămăsese puţin aer. În loc să-l respire, îl păstraseră pentru mine, şi cu toate că ei înşişi se sufocau, mi-l dădeau mie, picătură cu picătură. Voiam să dau aparatul la o parte, dar ei îmi ţineau mîinile şi cîteva clipe am respirat cu nesaţ.

Mă uitai la ceas. Era ora unsprezece dimineaţa. Trebuia să fim în 28 martie. Nautilus gonea cu o iuţeală înspăimîntătoare, de patruzeci de mile pe oră, zvîrcolindu-se în ape.

Unde era căpitanul Nemo? Murise? Dar tovarăşii săi? Muriseră şi ei? în clipa aceea manometrul arăta că sîntem la numai douăzeci de metri sub apă. Un simplu cîmp de gheaţă ne mai despărţea de aer. Oare nu-l puteam sfărîma? Oricum, Nautilus avea să încerce. L-am simţit într-adevăr luînd o poziţie oblică, coborîndu-şi partea dinapoi şi ridicîndu-şi pintenul. Fusese de ajuns să tragă puţină apă ca să-şi schimbe echilibrul. Apoi, împins de elicea lui puternică, vasul atacă gheţarul pe dedesubt, ca un berbece uriaş. Îl crăpă puţin cîte puţin, se dădu înapoi şi îşi făcu vînt, izbind din nou cîmpul de gheaţă care se crăpa. În sfîrşit, cu o ultimă sforţare. Nautilus se năpusti deasupra gheţii, pe care o sparse cu greutatea lui.

Panoul fu deschis şi valuri de aer curat năvăliră în toate ungherele vasului.

 

 

 

 

 

Capitolul XVII DE LA CAPUL HORN LA AMAZON

 

N-aş putea spune cum am ajuns pe punte. Poate că mă dusese canadianul. Tot ce ştiam este că respiram aerul înviorător al mării. Tovarăşii mei se îmbătau şi ei de prospeţimea aerului. Nefericiţii care flămînzesc prea multă vreme trebuie să fie cumpătaţi atunci cînd găsesc ceva de mîncare. Noi, dimpotrivă, n-aveam de ce să fim cumpătaţi, puteam să ne umplem plămînii cu aer şi ceea ce ne îmbăta era adierea, adierea însăşi a mării!

— Ah! făcea Conseil. Bun mai e oxigenul! Nu vă temeţi să respiraţi, domnule. E de ajuns pentru toată lumea.

Ned Land tăcea, dar căsca fălcile de ar fi putut speria şi un rechin. Şi ce respiraţie puternică! Canadianul «trăgea» ca o sobă în care s-a aprins focul.

Ne-am recăpătat curînd puterile, şi cînd m-am uitat împrejur, am văzut că sîntem singuri pe punte. Nici un om din echipaj. Nici măcar căpitanul Nemo. Ciudaţii marinari de pe Nautilus se mulţumeau cu aerul care circula înăuntru. Nici unul nu venise afară ca să se desfete în aer liber.

Primele cuvinte rostite de mine au fost cuvinte de mulţumire şi de recunoştinţă pentru cei doi tovarăşi ai mei. Ned şi Conseil îmi prelungiseră viaţa în timpul celor din urmă ceasuri ale agoniei. Toată recunoştinţa mea nu putea răsplăti un astfel de devotament.

— Lăsaţi, domnule profesor, îmi răspunse Ned Land, nu face să mai vorbim de asta! Ce merit avem noi? Nici unul. N-a fost decît o problemă de aritmetică. Viaţa dumneavoastră e mai preţioasă decît a noastră. Deci trebuia s-o păstrăm.

— Nu, Ned, i-am răspuns, nu este mai preţioasă. Nimeni nu-i superior unui om darnic şi bun aşa cum eşti dumneata!

— Bine! Bine! repetă canadianul, încurcat.

— Şi tu, dragul meu Conseil, ai suferit mult.

- Nu chiar aşa de mult. Ca să vă spun drept, mi-au lipsit şi mie vreo cîteva înghiţituri de aer, dar cred că m-aş fi obişnuit şi cu asta. Dealtfel, am văzut că domnul leşinase, aşa că mi-a trecut orice chef ca să respir. Cum se spune, mi s-a tăiat răsuflarea... Conseil, încurcat în propriile sale cuvinte, se opri. '

— Prieteni, le răspunsei eu adînc tulburat, de acum sîntem legaţi pentru totdeauna şi aveţi drepturi asupra mea...

— De care mă voi folosi din plin! spuse canadianul.

— Cum? se miră Conseil.

— Dreptul de a vă lua tu mine cînd voi părăsi acest vas infernal.

— Fiindcă veni vorba, întrebă Conseil, mergem în direcţie bună?

— Sigur, fiindcă mergem spre soare şi aici soarele e nordul, îi răspunsei eu.

— Asta aşa e, se amestecă Ned Land, dar nu ştim încă dacă mergem spre Pacific sau spre Atlantic, adică spre mări umblate sau spre mări pustii.

La asta nu ştiam ce să răspund, dar în sinea mea mă temeam că Nemo ne va duce mai degrabă spre oceanul uriaş care scaldă coastele Asiei şi ale Americii. Aşa, ar fi întregit înconjurul lumii submarine şi s-ar fi reîntors în mările în care Nautilus îşi găsea întreaga libertate. Dar dacă ne întorceam în Pacific, departe de orice pămînt locuit, cum rămînea cu planurile lui Ned Land ? În privinţa acestui punct important aveam să ne lămurim în scurtă vreme. Nautilus înainta cu toată viteza. Curînd trecurăm cercul polar, îndreptîndu-ne spre Capul Horn. La 31 martie, ora şapte seara, eram acolo.

Uitasem toate suferinţele noastre. Amintirea închisorii de gheaţă mi se ştersese încetul cu încetul din minte. Nu ne mai gîndeam decît la