Oamenii ţâşniră în lături, lăsându-i lui Ţugurlan loc să se retragă. Ţugurlan se dădea îndărăt, repede, ferindu-se. Privirea sa strălucitoare nu-l slăbea însă pe fiul morarului şi se lărgea din ce în ce mai mult, fascinată parcă de ceea ce vedea. Tache devenise parcă un vierme monstruos, din faţa căruia ori trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori să-l omoare cu scârbă, cu groază şi cu mânie. Şi nu putu să se dea mai repede şi se opri şi îl lovi în faţă, o dată, de două ori, una după alta. În aceeaşi clipă sângele ţâşni din nasul şi gura lui Tache, şi acesta, buimăcit, nevenindu-i parcă să creadă, se uită zăpăcit în jur. Mugi şi se repezi iar înainte, dar de astă dată lovitura care o primi îl trimise de-a-ndaratelea şi îl culcă în cele din urmă la picioarele celor din jur. De acolo însă oamenii nu-l mai lăsară să se repeadă, nu mai putură îndura să-l vadă cu sângele acela cleios curgându-i din nas şi îl împinseră la margine şi umplură cu trupurile lor golul dintre ei şi Ţugurlan. Tache se zvârcolea însă mereu să se repeadă, dar oamenii îl ţineau uitându-se la el cu dispreţ.

Năstase fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe nimeni de-ai lui care să-i sară în ajutor, încât văzându-l pe nepotu-său trântit la pământ, nu îndrăzni să sară să-l răzbune, se smulse de lângă căruţă şi o luă spre şosea cu paşi repezi. Cineva băgă de seamă şi strigă:

– Fugi, Ţugurlane!

Se îngrămădiră toţi pe el şi-l îndemnară să urce în căruţă şi să fugă cât mai repede. Năstase avea să se întoarcă cu ai lui de prin Cotoceşti şi au să-l taie.

– Cum adică! strigă Ţugurlan. Ei sunt hoţi şi sar cu pumnii pe mine şi pe ăsta şi tot ei să mă taie? De ce să fug? Să cântărească sacii, să fiţi martori, am să-l dau în judecată! Adică cum...

– Ţugurlane, fi-ţi-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse unul dintre ei, un om voinic pe care Ţugurlan nici nu-l cunoştea, fugi dracului de aici şi nu mai aştepta! Şi spunând acestea îl apucă strâns de braţ pe Ţugurlan şi îl trase cu el spre căruţă. Al lui Miai, strigă el, fără să-l slăbească pe Ţugurlan din strânsoare, înhamă caii, ce dracu te mai uiţi ca un prost!

Pe drum însă Năstase se răzgândise să se mai ducă în Cotoceşti la ai lui. Se duse fuga la primărie şi îi spuse fratelui său, care auzindu-l îşi pierdu cumpătul şi chemă jandarmii.

Când şeful postului sosi, Ţugurlan şi Ion al lui Miai coborau cu căruţa spre sat şi, neprevăzători, trecură chiar prin faţa primăriei.

– Uite-i! strigă Năstase ţâşnind afară.

Văzându-l, Ion al lui Miai se sperie şi vru să dea bice cailor, dar era prea târziu. Năstase tăbărî peste saci şi sărind deasupra se prăvăli cu pumnii şi picioarele în capul lui Ţugurlan. Acesta nu-şi pierdu cumpătul, sări jos şi vru să întoarcă loviturile, dar în acelaşi timp o mână i se înfipse în ceafă pe la spate şi când se răsuci să vadă cine era, o palmă grea îl făcu să simtă flăcări înaintea ochilor.

Se trase înapoi şi se dezmetici. Era jandarmul. Înghiţi greu şi se linişti.

– De ce dai în mine, dom’ şef?

– Am să-ţi spun la secţie! răspunse şeful postului la fel de calm şi nu se mai uită la el. Se apropie de căruţă şi îi spuse şi lui Ion al lui Miai: Mergi şi tu la secţie.

Ţugurlan avu o presimţire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se întâmple cu el de-aici înainte şi tot atât de fulgerător el se împacă pe deplin cu ceea ce vedea în această presimţire... Inima, pe care palma jandarmului o îngheţase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa aşa, îngheţată de palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătuse. Îndurată, palma jandarmului va stinge în el flacăra îndrăznelii şi nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice închisoare (închisoarea fusese presimţirea care îi trecuse ca un fulger prin cap).

– De ce dai dumneata în mine, dom’ şef, când nu ştii despre ce e vorba? repetă el cu un glas liniştit.

Jandarmul tresări. „Aha!” se miră el. Va să zică avea de-a face cu unul care vroia să ştie de ce. Înainte de orice trebuia să afle că de aceea, pentru că aşa vroia el, jandarmul, aşa judeca el, aşa socotea el că e bine, el era acela care judeca lucrurile şi nu Ţugurlan.

– Nu ştii despre ce e vorba?! se miră jandarmul. Vrei să spui că nu tu eşti ăla care a sărit şi l-a bătut pe domnul Tache?

– Nu, el a sărit la mine, răspunse Ţugurlan.

– Şi de ce n-ai venit la mine să-mi spui? zise jandarmul împingându-şi puşca cu cotul spre spinare şi apropiindu-se din nou de Ţugurlan. Sau crezi că eu sunt pus aici de... mă-tii! zise aproape vesel şi de astă dată îl cârpi pe Ţugurlan din plin, aruncându-l pe picioare trei paşi mai încolo.

Ţugurlan scutură din cap, încordat, şi avu o clipă de spaimă. Această a doua palmă ameninţa să şteargă tăria celei dintâi: jandarmul lovea fără ură şi fără plăcere; se vedea cât de colo că el credea că aceste palme erau nişte fleacuri.

– De ce zici că n-ai venit la mine să-mi spui? repetă jandarmul apropiindu-se de Ţugurlan cu nişte paşi leneşi şi cam plictisiţi.

– Oamenii sunt martori, zise Ţugurlan cu răsuflarea şuierătoare. L-am întrebat de ce ne-a dat făină lipsă şi de ce l-a lovit pe Ion al lui Miai! A sărit la mine şi...

– Ia-l la post, jandarm! Ce stai la discuţie cu el? strigă atunci Aristide de pe treptele primăriei, şi acest strigăt alungă clipa şovăitoare care se strecurase hoţeşte în inima lui Ţugurlan.

– Da, da, şi? Spune! îl încuraja jandarmul pe Ţugurlan ca şi când n-ar fi auzit strigătul lui Aristide. Făină lipsă, zici tu, nu-i aşa? Spune! Va să zică îl faci hoţ pe domnul primar, cu alte cuvinte! Pentru